N-am mai scris niciun articol de la sfârșitul lui octombrie. Începusem să scriu despre congruență, având în plan o serie de trei articole pe această temă. Nu am renunțat la plan. Dar am renunțat – de data aceasta – de la a scrie un articol pe care să-l fi pregătit cu mult timp înainte. De data asta, vreau pur și simplu să scriu, chiar dacă simt că n-am mai deschis de mult timp bagajul meu de cunoștințe să văd ce e pe acolo și ce și cum ar trebui reîmprospătat. De fapt, despre asta cred că va fi acest articol: despre nevoia mea de a fi cât mai pregătită, de a mă prezenta într-un mod cât mai aproape de ce înțeleg eu ca „perfect” (mereu o noțiune vagă), și despre ce creează asta în viața mea. Dar și despre alternativă: să mă accept așa cum sunt.
Sunt mai multe lucruri care îmi vin acum în minte. Sunt încă sub imperiul prezentării lui Brené Brown făcută la TED despre puterea vulnerabilității. Mai are una, despre rușine, la fel de pătrunzătoare și importantă. Cu prima ocazie, o să-mi cumpăr (una dintre) cărțile ei. Practic, spune că simțim rușine despre cine suntem și asta ne pune în contact cu vulnerabilitatea noastră (am descoperit acum, cu surprindere, că acest cuvânt nu are plural în limba română). Dar a ne accepta vulnerabilitatea este tocmai ceea ce ne face de fapt să fim curajoși, să avem compasiune și legături reale, semnificative, profunde cu alți oameni. Mai spune că singura diferență dintre oamenii care au un simț al propriei valori (așa au tradus cei care au făcut subtitrările „sense of worthiness”) și care simt iubire și apartenență, și oamenii care se zbat pentru ele constă în faptul că primii cred că sunt demni de iubire și apartenență. În fine, prezentarea este cu totul minunată. Senzația pe care mi-o lasă (și care persistă) este că Brené Brown spune în douăzeci de minute tot ce este de spus, vreodată, despre orice. 🙂
Despre ea am aflat în răstimpul în care n-am scris pe blog, de la niște oameni care mi-au devenit foarte dragi. Am făcut parte dintr-un „encounter group” care a ținut o săptămână întreagă. Sincer, noțiunea de „encounter group” merită un articol aparte, dar până mă mobilizez eu să-l scriu mă mulțumesc cu fraza asta: „encounter group”-ul este un tip de grup specific psihoterapiei centrate pe persoană în care mai mulți oameni se întâlnesc. :). Și cam asta ar fi totul, în esență, atâta că uneori poate exista un terapeut facilitator (hmm… alt cuvânt care nu apare in DEX!). Cel la care am participat eu nu era facilitat. Ce am făcut a fost să ne adunăm în fiecare zi (de la 10 la 1, de la 4 la 7, și apoi, eventual, de la 8 la cât rezista fiecare) într-o cameră și să vorbim. Nu prea ne cunoșteam între noi, și pentru mine majoritatea erau persoane cu totul necunoscute. Am vorbit despre ce ne-a trecut prin minte și de cele mai multe ori am vorbit despre lucruri foarte personale și de câteva ori am vorbit chiar despre lucruri foarte intime, adică despre ceea ce era cel mai vulnerabil în noi înșine. Am plâns, am râs și am trecut prin tot felul de emoții. Dar grupul în sine a fost unul congruent, empatic, și care a oferit în mod constant și cât se poate de perceptibil acceptare pozitivă necondiționată. A fost, cu alte cuvinte, un grup terapeutic centrat pe persoană.
Sunt multe de spus despre grupurile terapeutice, și sunt multe de spus și despre „encounter group”-uri în general. Ce pot spune despre experiența mea este că a fost una foarte semnificativă. Unul dintre lucrurile pe care le-am adus în grup a fost tocmai sentimentul meu de rușine. Pentru cine și cum sunt. Pentru că am impresia că nu sunt niciodată de ajuns, că nu fac lucrurile suficient de bine, că nu depun suficient efort, că nu sunt suficient de atentă față de ceilalți și față de mine, că nu mă exprim suficient de clar ș.a.m.d.. Că nu sunt de ajuns. Și ce este absolut minunat la un grup este că este mult mai ușor de crezut.
Mi se mai întâmplă să mai vorbesc cu câte cineva despre persoana mea profundă, care suferă și este vulnerabilă și care de cele mai multe ori își dorește doar acceptare și înțelegere din partea celorlalți. Dacă în acele situații primesc acceptare și înțelegere din partea persoanei cu care vorbesc, este minunat. Mă sprijină, mă alină, mă ușurează și mă bucură. Dar undeva acolo, ascunsă bine după cotloane alambicate, stă la pândă îndoiala: „da, bine, bine, e în regulă să fiu eu cu toate neputințele și lucrurile mele fragile cu acea persoană, dar înseamnă asta oare că pot să generalizez?…”. Ei bine, lucrul ăsta într-un grup nu prea se întâmplă. Pentru că dacă mai mulți oameni îți zic în același timp că ești cherchelit, te duci să dormi. Când mai mulți oameni mi-au zis că persoana mea fragilă și vulnerabilă este pentru ei valoroasă și dragă, i-am crezut (în cele din urmă). Și a devenit atunci mult mai ușor să mă accept eu însămi cu toată vulnerabilitatea mea.
Mă gândesc acum la acceptarea de sine, și la valorizarea de sine. Eu una am stat cam prost la capitolul ăsta, în mai multe privințe. Și stând prost am avut nevoie de mult timp să le construiesc. Am avut nevoie de mai multe experiențe de-a lungul timpului care să mi le confirme – situații în care evaluarea mea asupra felului meu de a fi și de a face lucrurile era nerealistă, sub ceea ce era de fapt cazul, și în care mi-am dat seama de acest lucru. Un exemplu de astfel de experiență ar fi atunci când mi-am dat seama că părerea mea este căutată de colegii mei. Din propria lor inițiativă. Pentru că așa vor ei. Asta însemna că părerea mea nu era atât de lipsită de valoare, de nesemnificativă sau redundantă, pe cât o credeam eu a fi pentru ceilalți. Doar că acea experiență, de una singură, nu ar fi schimbat mare lucru. Am avut nevoie de mai multe altele de genul ăsta ca să învăț să nu mai plec de la premisa că eu nu aduc neapărat ceva valoros în lume. Și nu vorbesc acum de învățare cognitivă, pentru că la nivel rațional știam asta de mult (e logic pentru mine, pentru că asta cred în esență despre toți oamenii). Vorbesc de o învățare cu tot organismul, care mă implică de la cum gândesc, la cum vorbesc, ce simt, cum mă mișc și ce postură am. Organismică, cum spune Rogers – profundă, care mă străbate până-n ADN dacă se poate.
Probabil că o să mai am încă mult timp nevoie de experiențe dintr-astea, care să mai adauge câte o cărămidă la castelul încrederii mele în mine (ce poezie!). Dar participarea mea la encounter group-ul de luna trecută a fost una care a pus cam un rând întreg de cărămizi deodată, dacă nu mai mult. Asta este una dintre puterile minunate ale grupului. Într-un grup, cresc într-o săptămână cât aș crește în mod normal în vreun an sau mai mult.
Dar să revin la ce spuneam la începutul articolului, despre faptul că de data asta am ales să scriu fără să mă pregătesc înainte. Mi-am dat seama că eram atât de preocupată de rigurozitatea viitorului meu articol încât nu apucam de fapt să îl scriu. Teama de a mă prezenta lumii într-un mod imperfect mă împiedica să acționez. Faptul că n-am citit înainte câteva tratate științifice pe subiect (și mai bine ar fi fost să fi realizat în plus și o cercetare) mă făcea să mă simt nepregătită, descoperită, vulnerabilă. Și ca să fiu sinceră, de fapt mă simt în continuare nepregătită să scriu articolul despre congruență înainte să termin cartea pe care am început-o și care o dezbate din mai multe perspective – acum scriu ceva pe care mă simt destul de sigură, și anume propria mea experiență. Și tocmai am scris fraza asta ca să arăt că știu ce se întâmplă, să mă acopăr.
Sunt cel mai drastic critic al meu, pentru că în felul acesta mă protejez de potențiale suferințe. Dacă sunt inacceptabilă pentru mine e mai ușor să simt asta din partea altora. Un alt avantaj ar fi că astfel mă țin mereu în priză și încerc mereu să evoluez. Sunt și pericole, însă. Pot foarte ușor să cad într-o extremă și nimic din ceea ce fac să nu mai fie suficient, și să mă concentrez atât de mult pe criteriile pe care trebuie să le îndeplinesc încât să pierd legătura cu mine, cu nevoile mele și cu voința mea profundă. În ultima vreme am început să-mi dau seama totuși că există și căi mai frumoase și mai eficiente de evoluție, și de a fi pur și simplu. Dacă nu mai depun efort să mă protejez, pot să canalizez efortul acela înspre învățare și acțiune constructivă. Asta presupune să mă simt în largul meu cu mine așa cum sunt, cu atât cât reușesc să fac fără să mă sacrific, fără să tai din mine. Să-mi permit să mai greșesc, pentru că greșeala nu este ceva ce mă condamnă definitiv, ci ceva care face parte din procesul de învățare, sau care apare atunci când îmi ignor anumite nevoi. Să mă accept cu vulnerabilitatea și nevoile mele și să cred în mine. Și știu că atunci când îmi dau libertatea să fiu așa cum sunt pot să fac lucrurile mai ușor, să cresc mai ușor și să fiu mai aproape de cei din jurul meu.
Scriu asta acum și îmi dau seama că este ceva ce voi avea mereu nevoie să-mi amintesc. Voi avea mereu nevoie să mă opresc un pic din iureșul în care intru atunci când cred că nu sunt și fac suficient, să trag aer în piept, să mă ascult, și să mă mângâi cu drag pe cap spunându-mi că sunt și fac bine. Să renunț la încleștare și să am încredere că voi fi bine.
Fac o mică paranteză acum, pentru că mi-a venit în minte experiența de a învăța să stau în echilibru pe o bară (destul de îngustă), stând cu genunchii îndoiți. Trebuia să mă urc ajutându-mă și de mâini, și la un moment dat trebuia să dau drumul mâinilor, și să mă sprijin doar pe vârfurile picioarelor. Nu reușeam. Puteam să-mi desprind una dintre mâini, dar nu și cealaltă, pe care o țineam cu înverșunare strânsă de bară, și mă dezechilibram foarte repede. Până când m-am gândit la un moment dat că dacă aș cădea probabil m-aș lovi un pic, dar nu neapărat. Mi-am luat atunci inima în piept și mi-am pus încrederea în corpul meu și mi-am dat drumul de la mână. Și nu numai că nu am căzut, dar am și învățat să stau în echilibru. Și am mai învățat că atunci când sunt relaxată și am încredere în capacitățile mele mă descurc mult mai bine și mai ușor decât atunci când mă tem și mă înverșunez.
Îmi dau seama că am scris mult, și probabil nu am fost claritatea în persoană. Sunt însă bucuroasă că am scris și bucuria asta e mai puternică acum decât grija că poate ceea ce am scris nu este suficient de bun. Dar îmi propun să perseverez, și să mai scriu articole și pe alte teme, înainte să termin seria de articole dedicate conceptelor de bază în teoria psihoterapiei centrate pe persoană (planul inițial era să acopăr întâi teoria, în esența ei, și abia apoi să trec și la alte subiecte). Să nu mai duc rigurozitatea la extrem și să am încredere că articolele mele vor deveni cu timpul din ce în ce mai bine scrise – sau dacă nu, își vor atinge totuși scopul: de a exprima pasiunea mea pentru psihoterapia centrată pe persoană. 🙂
P.S.: Se apropie Anul Nou, așa că vă doresc un an bun și în care să fiți mai sinceri și mai blânzi cu voi înșivă, să vă acceptați pozitiv necondiționat!
P.S.2: Dacă vă întrebați în ce context am învățat eu să stau în echilibru pe bară, vă spun că eram la un curs de parkour, ținut de Reborn Education. Parkour-ul este o altă pasiune a mea (chiar dacă nu îl practic cu frecvența pe care mi-as dori-o), și am găsit la el multe lucruri în comun cu psihoterapia centrată pe persoană. Așa că o să mai tot apară prin articolele mele.
P.S.3: Mi-a fost greu să găsesc un titlu pentru articolul ăsta. (Criticul meu pufnește în continuare, nemulțumit.) Una dintre variantele care mi-a venit în minte a fost „Acceptarea de sine – pentru că merităm!” 🙂 Și alta: „Acceptarea de sine – un leap of faith” – prilej cu care am descoperit cu surprindere că de fapt conceptul se trage de la Kierkegaard! (și nu din Assassin’s Creed… … …)