Ziua Ascultării Empatice - 21 octombrie 2016

Ascultarea empatică – de ziua ei, 21 octombrie

Pe 21 octombrie este Ziua Mondială a Ascultării, și o sărbătorim și în București, drept „Ziua Ascultării Empatice”. Vineri la prânz, între 11:00 și 13:00, pregătim un workshop pentru studenți din cadrul facultății de psihologie, iar pe seară, între 18:00 și 21:00 vă aștept împreună cu colegii mei din Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană la Seneca AntiCafe. Voi fi printre ascultători și timp de câte douăzeci de minute voi asculta empatic pe oricine se va așeza în fața mea. Există și o întrebare pe care o vom pune: „cum te simți în lume si în viață?”, în caz că nu aveți idee cu ce să începeți.

Am două scopuri pentru articolul ăsta. Unul e să vă impulsioneze să participați la eveniment. Al doilea este unul mai degrabă investigativ/exploratoriu. Ascultarea empatică are mult de-a face cu psihoterapia (centrată pe persoană), dar nu se restrânge la ea. Căutând să mă gândesc la ascultarea empatică din mai multe perspective, am ajuns la elemente de bază ale relaționării umane, la percepție și trăirea frumosului, la felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți, la izolare și la singurătate; am ajuns cu gândul la Univers și la locul nostru în el, și la conceptul de „flux” descris și cercetat de Mihály Csíkszentmihályi… Nu am loc să scriu despre toate aici, și cu siguranță mai sunt multe altele. Dar ce vreau să spun de fapt este că merită să ne gândim la ascultarea empatică și la ce înseamnă ea pentru noi, și mai ales – să o trăim.

Cu ce să încep? Carl Rogers a vorbit și a scris despre ascultarea empatică aproape de-a lungul întregii sale cariere. De atunci, dar cu siguranță și înainte de el, s-au scris, înregistrat, creat probabil milioane de cărți, articole, dezbateri, prezentări, poezii, păreri, principii, filosofii de viață ș.a.m.d. despre ascultarea empatică! Am mai scris și eu despre ea (implicit), atunci când am vorbit despre empatie. Dar aș începe totuși acest articol dintr-o altă direcție – de la ascultarea în sine.

Evelyn Glennie și-a pierdut auzul la vârsta de 12 ani și este în același timp una dintre cele mai talentate percuționiste din lume. În 2003, ea a făcut o prezentare în cadrul TED despre ce înseamnă să ascultăm cu adevărat. Ea spunea că de fapt ascultăm nu numai cu urechile, ci cu întreg corpul, rezonăm. Desigur, acest lucru se poate explica ușor prin faptul că sunetele sunt de fapt unde, vibrații la care suntem expuși și sensibili peste tot, nu numai la nivel auricular. Și de multă vreme se știe că persoanele care și-au pierdut auzul pot percepe sunetele prin intermediul vibrațiilor pe care le produc, dezvoltându-și compensator această capacitate de cunoaștere a mediului într-un mod mai amplu, mai precis și cu mai multă finețe decât ar face-o persoanele obișnuite.

Dar Evelyn Glennie mai vorbește despre ceva, și aici pot să fac legătura cu conceptul de „flux” („flow”, în engleză). Este vorba despre a asculta (în cazul nostru; conceptul de „flux” se poate aplica însă oricărei activități) cu intenție și cu atenție, fiind cu totul prezenți și receptivi. Evelyn Glennie dă la un moment dat un exemplu frumos: întreabă cum se aude sunetul unui tunet, sau al zăpezii, sau al ploii. Ea îi roagă pe participanții la prezentare să imite sunetul respectiv, cu mijloacele pe care le au la dispoziție: propriul corp și lucrurile obișnuite din jur. Ce mi se pare frumos la exemplul pe care îl dă este simplitatea și în același timp profunzimea lui. Cu toții am auzit la un moment dat sunetul tunetului, sau ploaia. Și cu toții le-am ascultat la un moment dat – cu atenția concentrată asupra lor, întrerupându-ne din ceea ce facem pentru a asculta acele sunete, cu urechile ciulite – și cu toții am simțit în corpul nostru cum sună. Tunetul poate ne-a făcut să tresărim, și ploaia… luați-vă un pic de timp și încercați să va aduceți aminte ultima oară când chiar ați ascultat ploaia. Cum v-ați simțit atunci, în corp? Ce părți ale corpului au rezonat mai puternic cu sunetul ei?…

Ca să putem reproduce sau imita un sunet, trebuie ca mai întâi să îl fi ascultat cu atenție. Reproducerea sau imitația pe care o facem apoi este ceva al nostru, personal, despre ceea ce am ascultat. Nu avem cum să reproducem exact sunetul unui tunet, pentru că nu suntem nori. Dar putem ajunge destul de aproape.

Tot cam așa este și cu ascultarea empatică. Să ascultăm empatic pe cineva înseamnă în primul rând să ne concentrăm atenția, intenționat și susținut, asupra persoanei respective (și nu numai asupra a ceea ce spune). Înseamnă să fim receptivi și deschiși la ea, persoană diferită, cu o altă experiență decât a noastră. Să nu vrem să intervenim în vreun fel asupra ei, la fel cum nu intervenim asupra sunetului ploii sau al tunetului.

Ca apoi să înțelegem mai bine ceea ce spune, ajută să îi înțelegem cadrul de referință – contextul ei de viață, felul în care privește lumea, ce sens au lucrurile pentru ea în general, și în cazul specific despre care vorbește. La fel, ca să înțelegem mai bine sunetul unui tunet ne ajută să înțelegem cum se formează el, ce îl produce, și în ce condiții. Ajută să spunem din când în când ce am înțeles din ceea ce a spus cealaltă persoană, păstrându-ne cât mai aproape de experiența ei, dar având mereu în minte că suntem diferiți – la fel cum știm, atunci când încercăm să reproducem sunetul tunetului, că suntem oameni și nu nori.

Mă întreb de ce a asculta empatic pe cineva nu este de obicei atât de simplu cu a asculta sunetul ploii. Sunt cu siguranță multe răspunsuri, dar cel care îmi vine acum în minte are de-a face cu propriile noastre semnificații. O să intru un pic în alt domeniu, ca să ilustrez ce vreau să spun – cel al explorării Universului. (și îmi dau seama că mă cam scarpin cu mâna dreaptă la urechea stângă, dar nu mă pot abține)

Sunt multe feluri în care putem afla despre Univers, și unul dintre ele este să-l ascultăm. De exemplu, așa am ajuns să credem că în centrul galaxiei noastre este o gaură neagră supermasivă. Ne pregătim să ascultăm cât mai bine construind antene din ce în ce mai performante, așteptăm, suntem în permanență atenți la ce semnale am putea prinde. Ca în cazul tuturor mijloacelor de cunoaștere, prin ascultare descoperim ceva despre lucrul pe care îl ascultăm, îi înțelegem procesele, putem descrie caracteristici ale sale, aflăm lucruri intime despre el. Însă de cele mai multe ori, nu ne oprim aici. După ce ne-am pregătit să ascultăm, după ce am ascultat cât de clar și de exact am putut, și după ce am înțeles cât mai precis ceea ce am găsit, urmează o întrebare: ce sens are pentru noi? Cum ne afectează? (Va înghiți la un moment dat gaura neagră din centrul Căii Lactee întreaga galaxie, și Pământul odată cu ea? Suntem în siguranță? Ce rol a avut această gaură neagră în formarea galaxiei noastre? Unde suntem noi față de toate acestea? Cine suntem noi în Univers, de unde venim și încotro ne îndreptăm?…) Și răspunsul la aceste întrebări din urmă ne poate influența mai departe felul în care ascultăm și în care înțelegem ceea ce ascultăm.

E o mare diferență între felul în care ne raportăm acum la tunete, sau la comete de exemplu, și felul în care se raportau la ele oamenii de dinaintea descoperirilor care au făcut posibilă înțelegerea lor mai aproape de realitatea acestor fenomene, în sine. Și de fapt, descoperirile au fost posibile tocmai pentru că am fost deschiși la realitatea din jurul nostru, așa cum este ea, și nu așa cum o doream noi să fie, sau credeam pur și simplu că este. Propriile noastre credințe, temeri, speranțe și semnificații au stat în calea descoperii realității din jurul nostru.

Mă întorc de departe înapoi la ascultarea empatică, păstrând paralela cu explorarea Universului. Pe de o parte, ea este limitată de propriile noastre capacități – ceea ce putem auzi acum, cu antenele din prezent și cu numeroasele echipe pregătite să lucreze în acest domeniu, este mult mai mult, mai clar, mai precis decât puteam auzi în 1932. Vestea bună este că, la fel cum ne putem perfecționa mijloacele de ascultare a Universului, ne putem perfecționa și capacitățile de a asculta empatic, exersând-o și investind energie în asta.

Pe de altă parte, ea este limitată de înțelegerea noastră actuală asupra realității, și a semnificației pe care i-o dăm. Am stat la un moment dat de vorbă cu un copil care cel mai probabil locuia pe stradă. Nu mai știu în ce context, am pronunțat cuvântul „speranță” și el m-a întrebat ce înseamnă. Mi-a fost foarte greu să îi explic, și până la urmă nu cred că a înțeles. După un timp, mi-a zis că îi place umbrela mea, mi-a cerut-o, și i-am dat-o. A fugit imediat după aceea cu ea, fără să spună mulțumesc. M-a surprins foarte tare și mi-a fost foarte greu să înțeleg cum copilul acela nu avea cuvântul „speranță” în vocabularul lui, și de ce n-a mai stat cu mine de vorbă și după ce i-am dat umbrela, și de ce nu mi-a mulțumit măcar – cum m-aș fi așteptat eu.

Este foarte greu să trecem dincolo de propria experiență – cea care ne spune că soarele răsare și apune în fiecare zi, cea care nu aude sunetele venite din spațiu, cea care nu vede dioxidul de carbon care ne topește ghețarii, cea care tresare la auzul sunetelor puternice ca tunetul, cea care speră ca ziua de mâine să fie mai bună, cea care ne îndeamnă să fim atenți în cât mai multe locuri ca să facem față, cea care ne pune pe noi în prim plan, în centrul universului nostru.

Și totuși, asta facem ascultând empatic. Trecem dincolo de propria experiență, deschizându-ne la a celuilalt. Și mai e ceva, un ingredient absolut esențial: compasiunea, non-intruziunea, non-violența, inima deschisă. Când ascultăm intenționat, cu atenția concentrată, fiind cu totul prezenți și receptivi la cealaltă persoană, și având compasiune față de ea și prețuind-o, o sprijinim să se cunoască, să se valorizeze, să se accepte, să crească, să-și găsească propriile soluții și căi de acțiune, să facă alegeri mai bine informate și mai bune, să fie mai liberă.

Și putem începe chiar cu noi înșine. Să ne închipuim că toate câte ni se întâmplă și ceea ce înseamnă ele pentru noi sunt ca o ploaie, în care noi stăm și pe care o ascultăm așa cum am asculta o ploaie obișnuită, și folosindu-ne întreg corpul, nu numai urechile. Fără să vrem să îi schimbăm sunetul, fără să o considerăm bună sau rea, utilă sau stingheritoare, fără să ne spunem că ar trebui să fie într-un fel sau în altul, și deschizându-ne inima față de ea.

E diferit față de a asculta o altă persoană, pentru că atunci când ascultăm pe altcineva, e ca și cum am asculta ploaia stând undeva la adăpost. Când ne ascultăm pe noi înșine, suntem în ploaie. Ne udăm, putem fi gâdilați sau loviți de picături, poate încălziți de soarele care strălucește printre picături, sau poate duși cu totul de torent. E în regulă. Căci inevitabil ploaia se va opri la un moment dat, și noi vom fi trăit experiența ei, cunoscând-o în amănunt, și fiind îmbogățiți de ea. Și dacă chiar simțim că suntem pe cale să ne înecăm, putem apela întotdeauna la cineva care să ne ajute. Cineva care să ne asculte empatic – fie că este sau nu un psihoterapeut.

Și acum, la sfârșitul acestui lung articol (și un pic dezlânat, aș zice), vă las cu întrebarea pe care o vom pune vineri, pe 21 octombrie 2016, în cadrul evenimentului pentru „Ziua Ascultării Empatice” de la Seneca AntiCafe: „cum te simți în lume și în viață?”. Și vă aștept acolo! Veți primi, pe lângă 20 de minute de ascultare empatică, și un ghid cu informații care să vă ajute să deveniți la rândul vostru ascultători din ce în ce mai empatici.

P.S.: Găsiți aici mai multe detalii despre workshopul pentru studenți, aici despre evenimentul de la Seneca AntiCafe și aici despre Ziua Mondială a Ascultării.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *