Parkour Revelations – ce înseamnă parkour-ul pentru mine

Parkour-ul este pentru mine o revelație. Da, este spectaculos și la o adică ar putea merge mână în mână cu teribilismul, și probabil că cei mai mulți traceuri sunt adolescenți sau tineri adulți de sex masculin. Dar cu toată strălucirea lui, parkour-ul este ceva complex și profund semnificativ și care antrenează ființa în mod plenar. Spun „ceva” pentru că nu mă pot hotărî între a-l numi sport, disciplină, artă, mișcare, filosofie, fel de a fi. Deși pentru mine este în egală măsură și terapie. Și o continuă revelație.

Continue reading Parkour Revelations – ce înseamnă parkour-ul pentru mine

Ascultarea empatică – de ziua ei, 21 octombrie

Pe 21 octombrie este Ziua Mondială a Ascultării, și o sărbătorim și în București, drept „Ziua Ascultării Empatice”. Vineri la prânz, între 11:00 și 13:00, pregătim un workshop pentru studenți din cadrul facultății de psihologie, iar pe seară, între 18:00 și 21:00 vă aștept împreună cu colegii mei din Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană la Seneca AntiCafe. Voi fi printre ascultători și timp de câte douăzeci de minute voi asculta empatic pe oricine se va așeza în fața mea. Există și o întrebare pe care o vom pune: „cum te simți în lume si în viață?”, în caz că nu aveți idee cu ce să începeți.

Continue reading Ascultarea empatică – de ziua ei, 21 octombrie

Despre vise și tendința la actualizare

Am fost din totdeauna fascinată de vise. Primul pe care îl țin minte l-am avut pe la cinci ani și a fost atât de intens și de interesant (și șocant), încât m-a prins cu totul. De atunci, de fiecare dată când am un vis pe care să mi-l amintesc petrec destul de mult timp încercând să-l înțeleg și să-i găsesc locul. Am observat că visele mi se schimbă odată cu mine, că unele reprezintă procese mai profunde decât altele și că uneori ele nu sunt doar despre mine. Un prieten m-a întrebat de curând de ce acord atâta importanță viselor; și am găsit în sfârșit un răspuns: consider că visele sunt una dintre manifestările tendinței la actualizare!

Continue reading Despre vise și tendința la actualizare

Grupuri, grupuri…

Lucrul în grupurile psihoterapeutice, de suport sau de dezvoltare personală este unul spectaculos. Asta pentru că prilejuiesc întâlniri semnificative între oameni, care la rândul lor prilejuiesc descoperiri semnificative la nivel personal. Și apoi invers. Se pot întâmpla lucruri cu adevărat minunate atunci când oamenii se întâlnesc! Probabil că voi scrie un articol și despre asta, la un moment dat!

Continue reading Grupuri, grupuri…

Ce și cum alegem? – un grup de dezvoltare personală despre procesul luării deciziilor

De data aceasta, întrerup puțin seria articolelor și anunț începerea unui grup de dezvoltare personală, despre felul în care luăm hotărâri în viață. Îl voi ține împreună cu colega mea Irina Mihăilă, și ea psihoterapeut centrat pe persoană, începând cu 15 iulie 2015.

Continue reading Ce și cum alegem? – un grup de dezvoltare personală despre procesul luării deciziilor

Acceptarea pozitivă necondiționată – sau cum să trăiești fără „dacă”

Empatia, așa cum este ea înțeleasă în psihoterapia centrată pe persoană, merge mână în mână cu ceva care la o primă impresie ar putea părea ciudat, exagerat, supraevaluat: acceptarea pozitivă necondiționată. Este o alăturare de termeni care sfidează puțin logica – poate fi acceptarea și negativă? – și care duce cu gândul la iubirea necondiționată. Ce reprezintă, mai exact, acest concept și care este rolul lui în psihoterapia centrată pe persoană? Ei bine, acceptarea pozitivă necondiționată merită cu prisosință un articol doar al ei, ca să putem înlătura multele neînțelegeri care se pot strânge în juru-i, și ca să-i recunoaștem importanța covârșitoare pe care o are nu numai în procesul psihoterapeutic, dar și în cel de creștere și dezvoltare în general.

Continue reading Acceptarea pozitivă necondiționată – sau cum să trăiești fără „dacă”

Pentru început

Am planuri mari pentru acest blog! Vreau să comunice, într-un mod pertinent şi atractiv, despre psihoterapia centrată pe persoană şi despre teoria personalităţii care-i stă la bază, şi în acelaşi timp vreau ca el să devină un mijloc prin care să pot vorbi şi despre celelalte pasiuni pe care le am. Asta înseamnă că mă pregătesc să scriu despre concepte specifice orientării psihoterapeutice pe care am adoptat-o şi despre cărţi de specialitate, aşa cum mă pricep eu să le traduc mai pe înţeles, dar şi despre benzi desenate, de exemplu (uneori în acelaşi timp). Tocmai pentru că am astfel de scopuri măreţe, felul în care încep lucrurile este foarte important. Acest prim articol este deci despre începuturi, şi despre cum poartă ele seminţele lucrurilor în care se vor dezvolta – el anunţă ideile şi principiile de la care porneşte acest blog, şi aduce argumente pentru existenţa lui.

Atunci când ştiu că urmează să fac ceva important pentru mine, cel mai greu găsesc că îmi este să încep. Am nevoie de perioade lungi de pregătire, de motivare şi de mobilizare, în care mă lupt cu teama de a face ceva nou, de a-mi ieşi din tipare şi de a îndrăzni să mă arăt şi altfel decât m-am obişnuit. Blogul acesta nu este o excepţie.

Mi-a luat mult timp să mă apuc să scriu (“eu nu sunt scriitoare.” şi “dacă ce am eu de spus nu este relevant pentru nimeni?” au fost principalele piedici) şi chiar şi acum, e ca şi cum aş merge pâş-pâş, cu grijă pe un teren străin. Totuşi, am câteva motive – serioase, bine întemeiate şi mai puternice decât temerile mele – pentru care am început să scriu. Cele care m-au convins au fost nerăbdarea – de a descoperi lucruri noi şi de a găsi alte modalităţi de a le pune în cuvinte pe cele deja cunoscute – şi credinţa că fiecare are ceva important şi plin de sens de transmis – inclusiv eu.

Sunt psihoterapeut centrat pe persoană, şi am început să mă pregătesc pentru asta din primii ani de facultate. Nu am ştiut chiar de la început că asta vreau să devin, dar lucrurile au venit cumva de la sine, şi atunci când mi s-a oferit ocazia de a face o formare, am acceptat fără să clipesc. Între timp, mi-am urmat şi cealaltă pasiune – educaţia muzeală -, am terminat facultatea, am terminat şi un master, am încheiat şi cursurile de formare şi am început să practic; am descoperit că îmi place foarte mult grafica şi că sunt fascinată de benzile desenate, şi am început să fac parkour; am citit, am călătorit, am aflat multe lucruri, am întâlnit foarte mulţi oameni, m-am implicat în multe activităţi şi mi-am pus foarte multe întrebări. Mereu, principiile psihoterapiei centrate pe persoană şi teoria personalităţii umane care îi stă la bază au făcut parte din filtrul prin care înţelegeam şi trăiam lucrurile. Ca să dau un exemplu despre ce înţeleg prin asta, ideea de fluiditate a mişcării din parkour – flow – şi ce presupune ea, mi se pare că au foarte multe în comun cu felul în care este o “persoană deplin funcţională” – fully functioning person, în cuvintele lui Rogers. Ambele concepte presupun o stare de a fi în care eşti deschis faţă de tine şi faţă de lume, în care eşti concentrat pe ceea ce se întâmplă în prezent (aici şi acum), în care ai încredere în tine ca fiinţă întreagă (şi minte, şi corp, şi suflet), în care eşti liber şi creativ dar şi conştient şi responsabil de alegerile tale. Este o stare în care eşti foarte tu, si în acelaşi timp una cu lumea, cu mediul în care te afli.

Despre astfel de potriviri aş vrea să scriu, pentru că de fapt teoria pe care se bazează psihoterapia centrată pe persoană (cel puţin) nu este una seacă, de care dăm doar în manuale prăfuite sau în cărţi scrise pentru specialişti (un concept despre care aş avea destul de multe de zis!), şi nu este nici despre oameni bolnavi sau nebuni (iarăşi, am de scris şi despre cuvintele astea). Este o teorie vie, care porneşte de la oameni de tot felul, din experienţele, credinţele, modurile lor de a fi, şi care îşi poate găsi aplicare în foarte multe domenii, şi oglindire în foarte multe persoane. Este un mijloc de înţelegere şi un instrument pentru dezvoltare.

Am scris paragraful de mai sus cu înflăcărare. Cum spuneam, vreau ca în acest blog să scriu despre psihoterapia centrată pe persoană şi despre celelalte pasiuni ale mele. Sper ca el să crească în ceva care să aibă sens nu numai pentru mine, şi să-şi găsească o relevanţă şi pentru cei care ajung să îl citească. Asta, însă, nu mai ţine numai de început, ci şi de felul în care continuă lucrurile.

Aşadar, pe curând, cu bucurie!