Incongruența

Am început mai demult o serie de articole despre congruență. Am scris despre ce este și cum este ea, dar imaginea nu poate fi completă fără opusul sau lipsa ei: incongruența. Spun asta pentru că în noi nu există de regulă congruență sau incongruență în stări pure, ci și una și cealaltă – ele se completează și sunt într-o permanentă dinamică. Termenul „incongruență” este unul amplu și – deși nu se rezumă la asta – se referă inclusiv la ceea ce în afara psihoterapiei rogersiene intră în sfera psihopatologiei. Astfel, el este cel mai apropiat concept pe care abordarea îl are de noțiunea de „boală” sau de cea de „tulburare”.

Din perspectiva psihoterapiei centrate pe persoană, incongruența este (the root of all evil :D) chiar ceea ce psihoterapia caută să rezolve. Este o nepotrivire, o neconcordanță sau contradicție între diferite aspecte ale selfului și/sau între ceva din self și mediul de viață. Astfel de nepotriviri există orice am face, dar dacă ele ocupă prea mult din energia noastră, afectându-ne într-un fel sau altul calitatea vieții, atunci e cazul să ne îndreptăm atenția asupra lor și să încercăm să le dezlegăm cât mai curând – psihoterapia fiind una dintre cele mai eficiente căi pentru acest lucru.

Teoria dezvoltării personalității a lui Rogers spune că incongruențele apar ca urmare a influenței condițiilor de valorizare. De exemplu, un copil care învață că nu trebuie să plângă atunci când este trist, sau că motivele lui de supărare nu sunt întemeiate (pentru că există multe alte lucruri mai grave, de pildă), va încerca din răsputeri să nu mai plângă, sau să nu mai fie supărat. Nu va reuși, pentru că plânsul și supărarea sunt normale, naturale, inevitabile. Și atunci le va camufla și va găsi alte manifestări pentru tristețe, care sunt acceptabile pentru persoanele semnificative din jurul lui, sau va dezvolta mecanisme elaborate dar într-un fel sau altul restrictive pentru a-și gestiona supărările – va forma incongruențe.

Despre o incongruență este vorba atunci când vorbesc despre ceva trist, dar zâmbesc, sau dacă sunt furioasă, dar plâng… Tot cu o incongruență mă confrunt și când nu pot să sufăr oamenii dezordonați, dar de fapt și eu sunt dezordonată. Incongruentă sunt și atunci când, de exemplu, cred despre mine că sunt puternică și că pot să le duc pe toate, dar de fapt sunt la capătul puterilor și nu mai apuc să am grijă nici de mine. Dar o incongruență poate apărea și atunci când ceva din exterior, din condițiile mele de viață, se schimbă și eu nu reușesc să mă adaptez corespunzător pentru o perioadă lungă de timp.

Incongruențele pot fi mai superficiale sau mai profunde, în funcție de cât din self afectează și pentru câtă vreme. Ce au ele în comun, însă, este o neacceptare, nerecunoscută și neasumată, a ceva din interior sau din relația cu mediul.

Felul în care mi le imaginez eu este că sunt ca niște zone aride (din selful ca o pâlnie), care sunt împrejmuite de ziduri și s-au deconectat de celelalte zone din jur. Sunt mai mult sau mai puțin statice, rigide, înghețate – nu au același ritm de dezvoltare cu al celorlalte zone, sunt refractare la nou și la schimbare, sunt blocate și funcționează după niște reguli care nu mai sunt neapărat actuale sau potrivite cu situația prezentă. Ele fac totuși parte din self și se manifestă și ele, cum pot mai bine, chiar dacă sunt discrepante cu restul.

De multe ori, incongruențele unei persoane pot da impresia de falsitate, sau de ciudățenie, sau de rigiditate sau se pot traduce în exterior prin tot felul de atitudini și comportamente de neacceptare și respingere – ceea ce îi poate face pe ceilalți să reacționeze defensiv sau agresiv față de persoană – ceea ce poate duce la întărirea incongruențelor, creându-se astfel un cerc vicios. Primul pas în întreruperea lui este intrarea în spatele zidurilor, în zona aridă. Ieșirea de pe pilot automat și orientarea atenției către ce și cum se întâmplă. Recunoașterea incongruențelor cere în primul rând simpla observare a lor.

Poate este deja evident din ce-am scris până acum, dar în psihoterapia centrată pe persoană nu există diagnostice, în sensul clasic al cuvântului. Nici ideea de boală. Toate tulburările clasificate în diverse manuale sunt privite drept incongruențe și explicabile și înțelese procesual. Felul în care este și se dezvoltă un om este privit în ansamblu, dinamic și personal. De aceea se și numește psihoterapie „centrată pe persoană”, pentru că nu se concentrează pe problemă, pe simptom, pe ceea ce nu merge bine sau ar trebui îmbunătățit, ci pe persoană cu totul.

Am avut la un moment dat o clientă care mi-a spus că primise la un moment dat un diagnostic, dar cu care foarte mult timp nu a știut ce să facă. Era ca o etichetă care îi era străină și care o îndemna la o rezolvare care în cea mai mare parte nu era în mâinile ei. În ultima ședință mi-a spus că psihoterapia centrată pe persoană a ajutat-o să-și dea seama ce înseamnă pentru ea personal lucrurile la care se referea diagnosticul, cum trăiește cu ele și cum și ce dorește să schimbe la ele și la ea astfel încât să fie mai mulțumită de viața pe care o trăiește. Acest lucru a fost posibil pentru că a putut să recunoască, să înțeleagă și să accepte la ea acele lucruri care foarte mult timp fuseseră privite ca neacceptabile, chiar dacă făceau parte din realitatea ei. A putut astfel să le gestioneze mai bine și să-și transforme incongruențele în congruență.

Congruența înseamnă consonanță și fluiditate. Incongruența este, dimpotrivă, blocaj și nepotrivire. Pare foarte simplu când sunt scrise așa, și într-o anumită privință, lucrurile chiar sunt simple. În același timp, sunt atâtea de zis despre ele! Și dacă mai iau în calcul faptul că lucrurile foarte rar rămân la fel pentru perioade lungi de timp, sau că nimic nu e doar așa sau doar altfel, pot să-mi prind urechile cât aș zice pește! 🙂 O să mai tot scriu, deci, despre congruență și incongruență, într-un fel sau altul.

Căutând o imagine care să mi se pară potrivită cu articolul am dat de una care mi se pare tare, tare simpatică!