„Are we there yet?”

Nerăbdarea față de ritmul schimbării interioare

A trecut ceva vreme de la ultimul meu articol, și mi-am dat seama că va mai dura ceva până voi scrie cele două articole pe care le am în plan (unul despre parkour, și unul despre reglarea emoțională). Între timp, însă, îmi mai vin idei, îmi mai pun întrebări sau mai aflu sau înțeleg lucruri pe care vreau să le dau mai departe. Așa că m-am gândit să încep un nou tip de articole, mai scurte (și mai dese), despre câte ceva care mă preocupă la un moment dat.

Unul dintre lucrurile la care m-am gândit în ultimul timp este lipsa de răbdare față de ritmul în care se produc schimbările interioare. Am întâlnit multe persoane (în cabinet și în afara lui, și mă număr și eu printre ele) care au avut dintr-o dată un fel de revelație. Ceva s-a întâmplat și și-au dat seama că felul lor de a fi de până atunci nu mai era potrivit cu felul în care vor de fapt să-și trăiască viața, și-au schimbat perspectiva asupra ei și asupra lor înșiși, au ajuns la concluzii noi în privința valorilor pe care să le urmeze.

De multe ori, schimbările de acest fel aduc cu sine și o senzație de pierdere a timpului, poate o oarecare supărare pe sine pentru a nu-și fi dat seama mai devreme, o anume intransigență față de alte persoane care par să trăiască sau să facă lucrurile după principiile vechi, și o mare nerăbdare. Vor să își pună în practică noile concluzii cât mai repede, și se lovesc de obișnuințe, de comportamente pe care le este greu să le schimbe, de atitudini (proprii sau ale celorlalți) contradictorii, de situații vechi la care este greu de reacționat altfel, și așa mai departe.

Dacă mă gândesc la mine, de exemplu, din momentul în care mi-am dat seama că vreau să-mi inversez prioritățile profesionale (să trec psihoterapia pe primul loc și educația muzeală pe al doilea) și până când am reușit să pun în practică această alegere și să mă obișnuiesc cu ea (adică într-adevăr să mă ocup mai mult de psihoterapie decât de educație muzeală, în fiecare săptămână) – au trecut cam trei ani, poate un pic mai mult. Din acești trei ani, ultimii doi am fost nerăbdătoare să ajung la stilul de viață de care am simțit că am nevoie.

Am putut să mă mai relaxez, să nu mă mai cert și să am mai multă răbdare cu mine abia în momentul în care mi-am dat seama că de fapt ce încerc eu să schimb (peste noapte) sunt lucruri care s-au construit în ani și ani de zile. Unele dintre ele sunt mai evidente, pentru că țin de comportament – de felul în care fac lucrurile zilnic, de tabieturi și obișnuințe în activități. Altele însă sunt implicite – țin de valorile transmise prin educație și cultură, de modul de a privi lucrurile, de reacțiile emoționale (spontane), de obișnuințele relaționale, de felul în care mă poziționez față de lumea din jur și de atitudinea pe care o am față de mine.

Punerea în practică a schimbării nu se poate face numai printr-o impunere a voinței și atât. Pentru că dacă schimbarea este coercitivă, ea nu este de profunzime și de lungă durată. Și pentru că tensiunea interioară consumă din energie (prețioasă). Ar fi ca și cum mi-aș impune ceva cu o mână de fier și o parte din mine ar protesta că nu e nici măcar luată în considerare.

De fapt, între momentul unei revelații sau pur și simplu între momentul unei schimbări la nivel mental și aplicarea ei în practică, în viața de zi-cu-zi, într-un mod constant și cu lejeritate, fără efort considerabil, are loc un complex proces de integrare. Așa cum un implant de os are nevoie de o perioadă de timp pentru a fi asimilat și integrat de organism, sau cum o lecție nouă necesită timp și efort pentru a fi înțeleasă și parcursă, sau cum pentru a transforma o mișcare în deprindere e nevoie de exercițiu, perseverență și atenție menținută, la fel și schimbările interioare au nevoie de timp și efort pentru a se armoniza cu toată ființa noastră.

Să ne dorim să ajungem cât mai repede acolo unde simțim că avem nevoie să fim, sau să știm dacă se poate din prima să facem bine ceva nou, să fim nerăbdători cu ritmul nostru de schimbare sunt lucruri foarte de înțeles. Dar mă gândesc că dacă ne detașăm un pic de această nerăbdare, dacă privim totul de mai de sus și vedem de fapt ce presupun astfel de schimbări în ansamblul lor și în profunzime, poate putem să ne facem viața mai ușoară având mai multă înțelegere și compasiune față de noi înșine – mai multă acceptare de sine. Am fi mai realiști, ne-am investi energia în actualizarea în sine (acesta este termenul folosit în psihoterapia centrată pe persoană) și ne-am bucura mai mult de prezent și de ceea ce am putut să facem până acum, de persoana care suntem și de lumea în care trăim.

Uit des să fac asta. Dar parcă de fiecare dată când îmi aduc aminte, am impresia că a trecut mai puțin timp decât data trecută când mi-am reamintit. Și atunci pot să respir mai ușor, să fac lucrurile mai ușor și să fiu mai prezentă.

 

Imaginea este de pe shoutsofgrace.com.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *