Cum mai ești? - o întrebare bună de explorat într-un grup de dezvoltare

Grupurile de dezvoltare și de terapie

De când mă știu sunt fascinată de grupuri. Când eram mică mi se păreau absolut fantastice găștile de copii din blocurile din jur, acum sunt plină de admirație pentru grupurile de lucru în care fiecare își pune pasiunea și iscusințele pentru înfăptuirea unui scop comun. Dar grupurile care mă captivează cel mai mult sunt cele de dezvoltare și de terapie, în care scopul comun este crearea unei experiențe care să fie benefică într-un fel sau altul pentru fiecare participant (terapeutic, sau în sensul dezvoltării personale). Oferă o mulțime de posibilități de învățare și de a fi, și procesul de schimbare (curativ sau de dezvoltare) pe care îl declanșează poate fi uneori mai intens și mai rapid într-un grup față de cel dintr-o relație individuală. Nu cred însă că cele două modalități de lucru pot fi substituite una alteia, ci că ele se completează reciproc (alegerea pentru o formă sau alta – sau pentru amândouă – fiind în primul rând personală).

Am participat în ultima vreme la mai multe grupuri grupuri de întâlnire, sau encounter groups, cum le spunea Rogers în limba lui (un termen pe care, de altfel, el l-a folosit și popularizat). Aceste grupuri fac parte din categoria celor de dezvoltare personală, în care participanții sunt persoane bine integrate, dar care trec prin perioade dificile, întâmpină dificultăți în gestionarea emoțiilor, comportamentelor sau relațiilor, sau care pur și simplu doresc să se cunoască mai bine și să găsească noi posibilități de creștere. Cele la care am participat eu au fost formate în cea mai mare parte din psihoterapeuți centrați pe persoană (din punctul acesta de vedere apropiindu-se mai mult de grupurile de suport, în care membrii se confruntă cu probleme asemănătoare), ceea ce a făcut ca nivelul de procesare a experienței să fie unul profund și semnificativ, încă de la început – lucru care m-a ajutat să înțeleg mai ușor și mai clar cum funcționez eu în astfel de contexte dar și ce au ele special, comparativ cu lucrul individual cu un psihoterapeut.

De regulă, în grupurile de dezvoltare sau de terapie, oamenii vorbesc despre ei înșiși și despre ce îi preocupă, dar și despre ce ce se întâmplă între ei, în timpul întâlnirilor de grup propriu-zise. Există și grupuri care se bazează pe alte moduri de expresie – prin artă, sau prin dans, de exemplu – dar chiar și acestea au de regulă o componentă verbală. La fel ca și în terapia individuală, experiențele personale sunt exprimate, înțelese (empatic) și integrate. Se povestesc întâmplări, reacții, atitudini, sunt împărtășite gânduri și emoții, sunt puse probleme morale, de alegere, de viață. Oamenii pun întrebări, oferă inevitabil sfaturi și soluții (mai ales la început), sprijin și înțelegere, fac schimb de perspective și de trăiri, reacționează la comportamente și afirmații (uneori confruntativ), propun lucruri (de exemplu, la ultimul grup de întâlnire la care am participat cineva a propus ca o parte dintre noi să se ridice în picioare – eveniment care a declanșat o multitudine de atitudini și trăiri, pe care apoi le-am exprimat și înțeles din aproape tot atâtea perspective câți eram prezenți).

În afară de schimburile concrete de informații și trăiri, în astfel de grupuri se lucrează foarte mult și pe proces. Adică sunt observate, analizate, înțelese, dezbătute, chestionate ș.a.m.d. felurile în care se relaționează, evenimentele care se petrec în grup, ritmul dialogului și profunzimea lui, rolurile pe care le au unele persoane, tiparele de comportament, modul în care se dezvoltă grupul ca întreg (dinamica lui) etc. Lucru acesta se întâmplă și în relațiile terapeutice individuale, însă într-un grup este aproape inevitabil, și necesar, datorită multitudinii de perspective și moduri de a fi.

Din câte m-am observat pe mine, mi-am schimbat foarte mult modul de participare și atitudinea în și față de grup, de-a lungul timpului (în ultimii zece ani, aproximativ). La început mă simțeam mai degrabă intimidată de mulțimea de oameni străini (chiar dacă asta însemna doar trei persoane, de exemplu) față de care trebuia (sau așa mă așteptam, cel puțin) să mă deschid, și în același timp îmi doream tare mult să pot face asta. Aveam foarte mare nevoie să vorbesc despre mine, dar îmi era greu să deschid gura, așa că ascultam cu aviditate ce spuneau ceilalți. Lucru nu tocmai ușor, pentru că eram ca un burete emoțional, care absorbea ceea ce simțeau ei și de cele mai multe ori eram copleșită, sfârșind prin a nu-i mai putea urmări foarte bine. Am fost destul de mult timp în poziția aceasta, oscilând între nevoia mea de exprimare și dorința de a le fi alături celorlalți (neputând însă face asta fără să le preiau emoțiile). Dezvoltarea personală individuală a venit ca o gură de aer proaspăt, oferindu-mi posibilitatea de a mă concentra doar pe mine și ajutându-mă să nu mă mai las copleșită de propriile trăiri.

Am revenit în grup mai conștientă de propria mea persoană și de locul și rolul meu în el, simțindu-mă mai în largul meu să mă exprim și putând în același timp nu doar să ascult ceea ce spun ceilalți, dar să le și răspund (starea de copleșire de până atunci mă făcea uneori incapabilă să spun măcar că am auzit ce au spus). Asta m-a ajutat să fiu mai conectată la ce se întâmplă într-un grup – nu doar la nivel de conținut (informații, gânduri, emoții transmise, evenimente petrecute) ci și la nivel de proces – și să mă raportez mai ușor și mai clar la toate acestea. Fiind mai conștientă și mai deschisă atât față de ceilalți, cât și față de mine, am putut să descopăr lucruri neașteptate despre mine, să mă pot percepe și altfel decât obișnuiam s-o fac, să mă înțeleg mai bine și mai profund, să-mi dau seama cum m-am format și cum funcționez ca persoană, cum arată arhitectura mea interioară.

Unele descoperiri au fost atât de puternice încât am avut nevoie de mult timp să le integrez – să-mi dau seama ce înseamnă ele pentru mine, cum se potrivesc cu celelalte lucruri care sunt eu, să le accept și să am compasiune față de ele (să-mi fie dragi și să le înțeleg rostul, fie că îmi erau sau nu necesare în prezent). În unele cazuri, am făcut asta în relație unu-la-unu cu un terapeut, unde am putut să mă desfășor în voie și să lucrez concentrat și intens.

La următorul grup la care am participat apoi am putut să aplic toate lucrurile pe care le-am învățat, să le exersez, să le nuanțez, să le transpun de la nivelul abstract la care ajunsesem să le procesez în realitatea interacțiunii, în concret.

Simt nevoia de un exemplu acum. La unul dintre grupurile la care am participat acum vreo doi ani, m-a izbit faptul că atunci când exprimam ceva despre mine, eram ca un copil (mic) care e chemat atunci când părinții au musafiri ca să spună câți ani are, o poezie, sau un cântecel. Mă fâstâceam, zâmbeam mult, nițel rușinat, îmi căutam cuvintele, îmi pierdeam ideile, mă învârteam în cerc până reușeam să exprim ce căutam, și în general, încercam să mă ascund sau să scap cât mai ușor, fiind totuși și bucuroasă că sunt printre oamenii mari, cum ar veni. Dacă nu făceam asta, eram copleșită de emoții și izbucneam în plâns (de cele mai multe ori), în efuziuni menite să mă explice/justifice, sau eram paralizată de teamă sau de neputință (și mă opream mai mult sau mai puțin în mijlocul frazei).  Încercam în general să nu mă las cu totul în seama emoțiilor, pentru că era riscant. Dacă jignesc sau rănesc pe cineva prin ceea ce spun, fără să-mi dau seama? Dacă lumea n-o să mă mai placă (așa, generic vorbind)? Dacă o să fiu eu jignită sau rănită de altcineva?

Când mi-am dat seama că interacționez cu ceilalți în felul acesta, am avut un mare șoc. Pentru că deși eram foarte „eu” făcând asta, neglijam fără să vreau o mare parte din mine. Partea care poate să greșească, să deranjeze, să nu fie plăcută, să nu fie de acord, și în același timp partea care se asumă, care se exprimă deschis, care se ia în serios și îi ia și pe ceilalți în serios, cu încredere și fără teamă. Am putut să recunosc toate astea tocmai pentru că într-un anumit moment în grup cineva a vorbit despre felul de a fi politicos și cald al românilor (când eu știam foarte bine că românii nu sunt numai așa), legând asta de propria identitate personală și despre sentimentul lui de ne-apartenență la o identitate națională anume (deci nu ceva direct legat de lucrurile pe care le trăiam eu, dar foarte similar ca proces).

Am lucrat apoi individual (mai întâi singură, apoi cu un psihoterapeut) ca să aflu mai multe despre partea aceasta din mine pe care o neglijam și ca să o las să fie mai prezentă, să se dezvolte și să nu se lase în urmă doar prin forța obișnuinței, din inerție. La ultimul grup de întâlnire la care am participat am putut să văd cam în ce măsură am reușit să o actualizez, și am fost bucuroasă să o observ manifestându-se mai des și cu mai multă ușurință. Am mai constatat cu ocazia asta și că nu am mai simțit nevoia să vorbesc neapărat, că emoțiile nu m-au mai copleșit, și că am putut să-i ascult și să-i urmăresc mai îndeaproape pe ceilalți.

Uneori, să interacționez ca un copil e exact cel mai potrivit și mai frumos lucru pe care îl pot face. Dar să interacționez mereu așa, să nu am altă variantă, nu este ceva ce mi-aș dori. Unilateralitatea în privința felului de a fi și de a vedea lumea este unul dintre lucrurile care este, cred, cel mai provocat în interacțiunile dintr-un grup de dezvoltare sau de terapie, chiar și numai prin prezența mai multor persoane, cu perspective diferite. Mai sunt și altele care sunt puse sub semnul întrebării, luate sub lupă, la rost, sub aripă… unele sunt confirmate, altele sunt exersate, altele se actualizează… Sunt multe feluri prin care un grup poate aduce o schimbare benefică. Yalom de pildă, un mare psihoterapeut cu o vastă experiență în lucrul cu grupuri, identifică unsprezece factori terapeutici care pot acționa într-un grup, în diferite proporții, și care sunt complementari (inocularea speranței, universalitatea, transmiterea informațiilor, altruismul, recapitularea corectivă a grupului familial primar, dezvoltarea tehnicilor de socializare, comportamentul imitativ, învățarea interpersonală, coeziunea grupului, catharsisul și factorii existențiali)*.

Pentru fiecare grup și pentru fiecare persoană ceea ce funcționează cel mai bine este diferit. Unii oameni pot să nu găsească nimic potrivit pentru ei în modul de lucru al unui grup, beneficiind cel mai mult de un proces individual, pe când pentru alții e taman invers. Din punctul meu de vedere, cele două modalități sunt însă complementare, pentru că ceea ce învăț în și prin interacțiunea de grup se consolidează și integrează mai bine în terapia individuală, și vice-versa.

Din toate motivele despre care am scris, grupurile de dezvoltare și de terapie mi se par absolut minunate! Și poate pentru că simt că pe mine m-au ajutat foarte mult, și pentru că pot acum să fiu prezentă și activă într-un grup și fără să mai am nevoie de el, îmi doresc să mă ocup mai mult de partea aceasta a profesiei mele, să o practic mai des, inclusiv ca facilitator, și să o dezvolt! Mă veți tot auzi, deci, de-acum încolo că am mai fost la un grup de dezvoltare, sau că pornesc eu însămi unul nou. De fiecare dată, o să vă invit să aflați mai multe despre asta, să participați, și să vă lăsați surprinși! 😉

 

După un articol atât de lung, încă niște chestii punctuale: există o mare diversitate de grupuri de terapie și de dezvoltare. Cele mai multe dintre ele sunt facilitate (există o persoană sau mai multe, cu pregătire specială, care dă tonul și are grijă ca grupurile respective să fie cât mai aproape de scopul lor) și închise (odată ce au început, nu mai pot intra noi membri). Numărul de participanți, durata, frecvența, tematica pot varia foarte mult, însă sunt de regulă anunțate de la început.

*În articol am pomenit de Irvin Yalom și de factorii curativi pe care el îi numește. I-am luat din cartea pe care a scris-o împreună cu Molyn Leszcz intitulată în română „Tratat de psihoterapie de grup. Teorie și practică” și apărută la Editura Trei în 2008 (ediția a cincea). Găsiți factorii enumerați la pagina 22.

Perspectiva pe care am prezentat-o în articol se bazează cu precădere pe experiența personală, și nu este în niciun caz exhaustivă.

„Cum mai ești?” este un grup de dezvoltare personală pe care îl organizez începând cu 3 mai 2017. Găsiți mai multe detalii despre el și cum vă puteți înscrie aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *