Despre vise și tendința la actualizare

Am fost din totdeauna fascinată de vise. Primul pe care îl țin minte l-am avut pe la cinci ani și a fost atât de intens și de interesant (și șocant), încât m-a prins cu totul. De atunci, de fiecare dată când am un vis pe care să mi-l amintesc petrec destul de mult timp încercând să-l înțeleg și să-i găsesc locul. Am observat că visele mi se schimbă odată cu mine, că unele reprezintă procese mai profunde decât altele și că uneori ele nu sunt doar despre mine. Un prieten m-a întrebat de curând de ce acord atâta importanță viselor; și am găsit în sfârșit un răspuns: consider că visele sunt una dintre manifestările tendinței la actualizare!

Pagina 7 din „The Sandman”, volumul 6, „Fables & Reflections”, DC Comics, Vertigo, 2012, Neil Gaiman, Bryan Talbot, Stan Woch, P. Craig Russel, Shawn McManus, John Watkiss, Jill Thompson, Duncan Eagleson, Kent Williams.
Pagina 7 din „The Sandman”, volumul 6, „Fables & Reflections”, DC Comics, Vertigo, 2012.

Primul vis pe care îl țin minte m-a speriat foarte tare. M-am dus repede la bunicii mei să-mi explice ce s-a întâmplat și de ce, și ce să fac mai departe. M-au liniștit, mi-au spus că am visat și că nu trebuie să mă afecteze foarte tare, nu e real. Mi-au dau o ciocolată cu lapte și m-au asigurat că n-o să pățesc nimic, că probabil sunt doar îngrijorată. I-am crezut greu, și multă vreme am tot căutat să înțeleg de ce am avut visul acela și ce voia de fapt să spună. După ceva timp l-am înțeles ca un mesaj pe care mi-l transmitea corpul cum că aș avea apendicită – la concluzia asta am ajuns după ce am fost operată, și mi-am adus aminte de el. De curând mi-am dat seama că el capătă mult mai mult sens dacă îl văd ca pe o traducere în limbaj simbolic a situației mele familiale din acea perioadă, pe care nu o puteam pune la vremea respectivă în concepte, și a ceea ce a însemnat ea pentru mine.

Foarte mult timp am căutat repere în afară, pentru a-mi înțelege visele. La început o întrebam pe bunica mea, care mai avea din când în când vise pe care le considera prevestitoare. Mai târziu, când am început să cred că visele fac parte din intimitatea mea, am căutat în cărți răspunsuri, idei, căi de deslușire a lor. Am trecut bineînțeles prin Freud (care mi s-a părut interesant, dar cu care nu pot să zic că am rezonat foarte puternic) și prin Jung (care m-a captivat cu desăvârșire) și am ajuns și la Gendlin (care este în prezent reperul meu de bază pentru procesarea viselor, când vine vorba de repere exterioare).

Încet-încet am ajuns însă să cred că singura în măsură să-mi interpreteze visele sau să decidă dacă o interpretare anume se potrivește sau nu sunt eu. De fiecare dată când mi-am suflecat mânecile și-am pornit să-mi înțeleg un vis care mi-a lăsat o impresie puternică am ajuns să cresc, să mai aflu ceva despre mine, să mai integrez ceva important. Cred că ele vorbesc despre lucruri care există în mine sau pe care le percep în jurul meu, dar care nu au încă o expresie conceptuală – care se află în self-ul meu real și/sau organismic, dar nu și în self-concept-ul meu – și care, luând o formă care se impune în memorie și atenție prin impactul afectiv pe care îl creează, caută să devină parte din mine, recunoscută ca atare.

Tendința la actualizare este un lucru absolut minunat! 🙂 Așa a numit Rogers forța vitală care ne îndeamnă să evoluăm, care ne împinge de la spate să ne atingem potențialul. Este un impuls către creștere și maturizare, către a scoate ce-i mai bun din capacitățile, posibilitățile și contextul în care mă aflu, eu ființă vie pe planeta Pământ (pot să fiu și bacterie, că tot am o tendință la actualizare!). Desigur, toată lumea știe (intuitiv sau nu) că există o astfel de forță. Cred însă că Rogers este printre puținii (nu am cercetat dacă e singurul sau nu, de aceea formularea asta vagă și fără referințe) care chiar au luat-o în serios și au considerat-o bazală atunci când și-au construit teoria.

Practic, acele vise care mă izbesc, care lasă valuri în urmă și care mă pun pe gânduri, rezolvă mai mereu câte ceva. Fie mă informează că s-a petrecut sau e pe cale să se petreacă o schimbare majoră, fie îmi atrag atenția asupra unei semnificații mai profunde pe care o are un eveniment asupra mea, sau asupra unor nevoi puternice, fie ele însele transformă ceva în mine… Cu alte cuvinte, mă ajută să integrez, să cresc, să înțeleg, să fiu mai mult eu însămi – sunt o expresie a tendinței la actualizare.

Înainte să încep să învăț parkour, visele mele erau de foarte multe ori marcate de imposibilitatea mea de a face ceva – de a-mi atinge un scop. Alergam de colo-colo fără să mai găsesc vreo ieșire, eram mereu îngrijorată, urmărită, pierdută într-un spațiu întortocheat. Printre puținele vise care mă linișteau erau cele în care făceam pluta pe spate, sau înotam – atunci eram liberă, și respiram aer curat (în apă, adică). După ce am început să învăț parkour, am început să pot face lucruri în vis. Săream și cu fiecare pas acopeream o distanță uriașă, alergam dintr-un loc într-altul și nu numai că ajungeam unde trebuia să ajung, dar nici nu mai aveam sentimentul că mă lupt în zadar. Și acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am învățat, de fapt, prin parkour, atât la nivel mental, cât și corporal, concret, organismic: că mă pot baza pe puterile mele pentru a-mi duce acțiunile la bun sfârșit.

Acum câteva săptămâni am visat că mi-a dat drumul cineva de la o mare înălțime. În timp ce cădeam, m-am gândit că nu mai am de ales, și că sigur pot – și am zburat! A fost pentru prima oară când am visat că zbor cu adevărat, pe cont propriu, cu viteză, cu înălțime, cu control. Am făcut și looping-uri! Mi-am dat seama, când m-am mai gândit la el, că de multă vreme singura care nu-mi dăduse voie să fac asta până acum fusesem eu. De teamă – că o să cad, că o să jignesc sau deranjez – sau pur și simplu pentru că nu se face. Mă simt atât de liberă pe cât îmi permit.

Pagina 8 din „The Sandman”, volumul 6, „Fables & Reflections”, DC Comics, Vertigo, 2012.
Pagina 8 din „The Sandman”, volumul 6, „Fables & Reflections”, DC Comics, Vertigo, 2012.

 

Recitindu-l, acest articol mi se pare unul dintre cele mai dezlânate pe care le-am scris până acum. Mi-a luat mai multe zile să-l scriu, și parcă nu mi-a fost cu totul clar ce am vrut să zic. Asta și pentru că am foarte multe de spus, de fapt, despre vise! Cum spuneam, mă fascinează. N-am apucat să mai scriu despre personaje și locuri, cum plănuisem inițial. Voi reveni. Până una alta, închei prin a spune că visele sunt, chiar și cele mai groaznice, și chiar și cele mai banale, ca niște prieteni – îți sunt alături și la bine și la greu, și-ți spun mereu pe șleau ce cred despre tine și situația în care te afli. Așa cred eu, cel puțin. 🙂

 

Mai vreau să mai scriu acum doar puțin despre „The Sandman” – mi-am cumpărat de curând volumul 6, „Fables & Reflections”, din care sunt și imaginile. Nu pot să găsesc suficiente cuvinte de laudă pentru creația asta! Este una dintre cele mai profunde, mai frumoase, mai bogate și mai … magice, din câte cunosc! Citesc rar câte un volum, pentru că nu vreau să le termin (sunt 12, și a mai apărut de curând unul!). „The Sandman” s-ar traduce la noi Moș Ene, deși asta este o perspectivă foarte diferită. Mai are și alte nume, printre care Vis și Morfeu. Autori sunt Neil Gaiman și o echipă întreagă de artiști – pentru volumul 6 ei sunt Bryan Talbot, Stan Woch, P. Craig Russel, Shawn McManus, John Watkiss, Jill Thompson, Duncan Eagleson, Kent Williams. Dacă n-ați făcut-o până acum, citiți „The Sandman”! 🙂 (mă bate gândul să scriu un articol și despre asta, că parcă nu mă satur cu doar câteva rânduri…)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *