Acceptarea pozitivă necondiționată – sau cum să trăiești fără „dacă”

Empatia, așa cum este ea înțeleasă în psihoterapia centrată pe persoană, merge mână în mână cu ceva care la o primă impresie ar putea părea ciudat, exagerat, supraevaluat: acceptarea pozitivă necondiționată. Este o alăturare de termeni care sfidează puțin logica – poate fi acceptarea și negativă? – și care duce cu gândul la iubirea necondiționată. Ce reprezintă, mai exact, acest concept și care este rolul lui în psihoterapia centrată pe persoană? Ei bine, acceptarea pozitivă necondiționată merită cu prisosință un articol doar al ei, ca să putem înlătura multele neînțelegeri care se pot strânge în juru-i, și ca să-i recunoaștem importanța covârșitoare pe care o are nu numai în procesul psihoterapeutic, dar și în cel de creștere și dezvoltare în general.

În primul rând, de ce această formulare? Carl Rogers numea conceptul, în limba lui, ”uncondional positive regard” – care s-ar traduce mot à mot cu „privire pozitivă necondiționată”. Între „privire ” și „acceptare”, trebuie să recunoaștem, este o diferență destul de mare… la o primă vedere. De fapt, dacă luăm în calcul ceea ce înțelegea Rogers prin acest concept, diferența dintre cei doi termeni se reduce simțitor.

Acceptarea pozitivă necondiționată este o atitudine prin care o persoană manifestă față de o alta – sau față de sine – grijă, atenție, respect, căldură afectivă și bucurie de a fi. Este o recunoaștere profundă a dreptului la existență liberă, autonomă, și o valorizare a persoanei pentru că este (așa cum este). Rogers folosea cuvântul ”regard”, privire, pentru că este o luare de poziție, bazală, din principiu, față de ceva. Această luare de poziție se referă însă la acceptarea celuilalt – sau a propriei persoane – în sensul descris mai sus. Deci traducerea în română se apropie mai mult de înțelesul dat de Rogers acestui concept decât de logica folosirii cuvintelor în limbă. Totodată, cuvântul „pozitivă”, care pare redundant, a fost totuși păstrat pentru a accentua faptul că acceptarea aceasta de care vorbim necesită în același timp prezență și apreciere.

Dar de ce este necesar ca acest tip de acceptare (existențială, aș putea spune) să fie și necondiționată? Sau, o altă fațetă a întrebării ar fi: nu este acceptarea de acest fel întotdeauna necondiționată? Ar fi minunat dacă ar fi așa! Probabil că nu am avea (aproape) niciodată nevoie de psihoterapie! Realitatea însă este cu totul alta. De fapt, acest tip de acceptare, care este vital pentru dezvoltarea noastră armonioasă, este mult mai rar întâlnit decât am crede. De cele mai multe ori primim pe cineva în apropierea noastră și îi oferim înțelegere, grijă și respect pentru că ne simțim bine în preajma lui/ei, pentru că are anumite trăsături pe care le valorizăm, pentru că face lucrurile într-un fel care ne place, ne face bine sau pe care îl admirăm ș.a.m.d. Foarte, foarte rar se întâmplă să ne simțim grijulii față de cineva cu care nu suntem de acord, de exemplu. De obicei, impunem condiții – tacite sau exprimate clar și răspicat: te tratez cu respect dacă te porți conform anumitor norme sociale; te ascult dacă ceea ce ai de zis se potrivește cu felul în care înțeleg eu lumea; te prețuiesc dacă faci ceva (ce eu sau alții considerăm că este) deosebit; te iubesc dacă …

Până la urmă, astfel de condiții se pot traduce printr-una singură, foarte puternică: eu sunt văzut/ă, auzit/ă, iubit/ă, acceptat/ă, valorizat/ă, recunoscut/ă – exist – dacă sunt într-un anume fel, specificat de ceilalți (și apoi, eventual, interiorizat). Desigur, de cele mai multe ori această condiționare nu se referă, din fericire, la întreaga noastră persoană, ci la anumite dimensiuni ale ei. De pildă, nu pot să plâng pentru că asta înseamnă că sunt slabă, și deci nu merit respect și atenție; nu pot să mă înfurii pe cineva pentru că trebuie să fiu tot timpul drăguță și atentă, pentru a putea primi iubire și înțelegere; sau trebuie să învăț tot timpul perfect, ca să fiu considerată importantă. Condițiile de valorizare ne limitează și ne țin tot timpul în priză, mereu alerți să nu călcăm strâmb… Dar mai multe despre ele într-un articol viitor.

Totuși, unul dintre lucrurile important de știut despre condițiile de valorizare este că ele sunt inevitabile. Și atunci, când intrăm într-o relație în care suntem acceptați pur și simplu, fără să fim sau să facem lucrurile într-un anumit fel, de cele mai multe ori suntem neîncrezători. Dar dacă ne dăm seama că cealaltă persoană este cu adevărat sinceră în atitudinea ei față de noi, ne putem relaxa. Toată energia care era folosită pentru a îndeplini condițiile de valorizare poate fi de acum îndreptată spre rezolvarea de probleme, spre creștere și dezvoltare, sau spre orice altceva avem nevoie sau ne dorim în momentul respectiv. Acceptarea pozitivă necondiționată ne eliberează, ne permite să ne dăm seama ce este mai bine pentru noi, ne lasă să fim noi înșine și ne încurajează să ne atingem potențialul.

Este limpede acum cât de importantă este acceptarea pozitivă necondiționată nu numai pentru psihoterapia centrată pe persoană, dar și pentru dezvoltarea noastră ca persoane. În plus, nu putem fi empatici, în sens rogersian, fără acceptarea pozitivă necondiționată și este greu să acceptăm pozitiv necondiționat pe cineva fără să fim empatici. Și aici, cu ajutorul conceptului de empatie, pot face o distincție esențială între acceptarea pozitivă necondiționată și permisivitatea totală.

Dacă am acceptare pozitivă necondiționată față de cineva nu înseamnă că îi și aprob comportamentul, sau că sunt de acord cu ideile pe care le are. La fel ca și empatia, pentru a fi eficientă acceptarea pozitivă necondiționată are nevoie să presupună o diferență, o distanță, între persoane – ceea ce o face atât de specială și de valoroasă este tocmai faptul că există în ciuda diferenței, a alterității. Într-un fel, chiar dacă implică persoana la un nivel profund, acceptarea pozitivă necondiționată este o atitudine care se referă la lucruri mai generale decât preferințele sau nevoile personale. Prin ea sunt respectate integritatea, limitele și specificitatea – fie ale cuiva cu care interacționez, sau ale mele proprii.

Și aici e partea cea mai frumoasă a acceptării pozitive necondiționate: simțind-o din partea altcuiva o putem simți și față de noi înșine, și apoi o putem simți și noi mai departe, față de altcineva. Este ceva ce putem învăța și ce putem transmite.

 

P.S.: În timp ce scriam articolul, mi-am adus aminte de o întâmplare de când eram mai mică. Era seară, probabil destul de târziu, și eu scriam pe ultima sută de metri o temă, sau încercam să mai învăț ceva, pentru că a doua zi mă asculta sau dădeam lucrare de control – nu mai știu. Eram, în orice caz, foarte agitată și îngrijorată pentru a doua zi. La un moment dat, țin minte că a venit mama la mine în cameră, a văzut în ce stare eram, și mi-a spus că pentru ea nu contează ce notă urma să iau, pentru că ea știe că sunt deșteaptă și e mai important să fiu sănătoasă (și să dorm bine) decât o notă la școală (și că oricum mă iubește). Inițial am fost foarte sceptică, mi se părea foarte dubios: cum adică nu contează ce notă iau?! Dar mi-am dat seama că vorbea serios, și m-am liniștit. Acum nu mai țin minte ce notă am luat în ziua cu pricina (am trecut cu bine prin școală, oricum), dar știu că de atunci am putut să am o altă atitudine față de școală. Parcă nu mai atârna atât de mult de cum mă descurcam acolo, și conta mai mult să rămân cu lucruri care să-mi prindă mie bine. A fost foarte plăcut. 🙂

 

 

2 thoughts on “Acceptarea pozitivă necondiționată – sau cum să trăiești fără „dacă””

  1. Problema cu atingerea acceptarii pozitive neconditionate e ca reprezinta o utopie. Nimeni nu e cu adevarat sincer, tocmai pentru ca prioritara e grija fata de sine, iar o deschidere de asemenea anvergura ne-ar face foarte vulnerabili.

    Acum, depinde cat de departe vrem sa mergem, grija neconditionata a unei mame pentru copilul ei e conditionare biologica sau numai o forma de auto protejare psihologica?
    Mama ta nu ti-a spus sa te odihnesti ca sa nu sufere ea apoi daca patesti ceva?

    1. Așa este. Să mă accept pozitiv necondiționat în mod complet și continuu e absolut imposibil. Dar pot s-o fac cât pot, și când pot, și să am înțelegere și acceptare și compasiune față de asta. 🙂
      Ah, și apropo de vulnerabilitate, îmi place foarte, foarte mult ce a spus Brene Brown despre ea: https://www.ted.com/talks/brene_brown_on_vulnerability (sigur am mai pus link-ul prin vreunul dintre articole, dar mă bucur de fiecare dată când am ocazia să-l revăd!)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *