„Acasă” și documentarea intimității

Din când în când, îmi mai arunc un ochi pe site-ul Magnum, pe care l-am descoperit odată cu fotografiile lui Henri Cartier-Bresson, și care îmi aduce bucurie și mirare de fiecare dată.  Acum, mi-a adus în plus inspirație, printr-un articol despre ce înseamnă „acasă”, despre intimitate și cum pot fi documentate prin fotografie. M-a făcut să mă gândesc la înțelesurile proprii pe care le dau acestor două cuvinte, și la sensurile pe care le găsesc în și prin ele.

Continue reading „Acasă” și documentarea intimității

Psihoterapia ca un paratrăsnet

Una dintre întrebările pe care le primesc cel mai des este cum reușesc să fac față, dacă nu cumva mă copleșesc, apasă și urmăresc greutățile clienților mei. De cele mai multe ori, oamenii care mă întreabă asta se gândesc cu îngrijorare și compasiune la mine, e o întrebare care vine pe aripile empatiei. Adevărul e că o parte fundamentală din pregătirea mea ca psihoterapeut a avut (și are în continuare) de-a face cu asta, și lucrul despre care întreabă este mai complex decât ar putea să pară. Dar pe scurt, cred că psihoterapia, prin relația psihoterapeutică pe care se bazează, este în anumite privințe ca un fel de paratrăsnet: poate să primească descărcări emoționale majore și să ofere împământare, fără ca impactul unor asemenea energii să fie devastator. Acest articol este o încercare de a le răspunde mai pe larg celor care m-au întrebat, și un argument pentru psihoterapie.  

Cred că am fost din totdeauna o persoană emotivă. Foarte multă vreme viața mea emoțională era principala mea preocupare și nu existau lucruri mai de preț sau mai semnificative (poate exagerez un pic, dar nu mult) decât emoțiile – ale mele și (mai ales) ale persoanelor cu care eram în relații importante. Eram întotdeauna foarte atentă la cum se simte lumea în jurul meu, și în general judecam foarte mult prin prisma emoțiilor. Totul era bine dacă stările emoționale erau „pozitive” – din zona bucuriei, entuziasmului, relaxării – și mă îngrijoram și supăram dacă ele erau „negative” – cele care duceau înspre tristețe, furie, rușine (am folosit ghilimelele pentru că acum nu mai cred că emoțiile pot fi categorisite valoric). Persoanele care trăiau emoții intense mă fascinau, la fel ca și arta care scotea emoțiile mult în evidență (romantismul și expresionismul au fost multă vreme curentele mele preferate). Activitățile pe care le făceam și zilele cu totul îmi păreau prăfuite și nesemnificative dacă nu erau însoțite de emoții puternice, indiferent de natura lor.  

Tocmai de aceea, atunci când întâlneam pe cineva care trecea printr-o perioadă intensă emoțional, eram iremediabil atrasă și absorbită. Eram o bună ascultătoare și dacă celălalt începea să-mi povestească, de cele mai multe ori intram atât de mult în poveste și mi se părea că înțeleg atât de bine felul în care trăiește lucrurile încât era ca și cum mergeam cu totul într-o altă realitate, și nimic altceva nu se mai zărea la orizont. Mă simțeam utilă pentru că celălalt se simțea înțeles și recunoscătoare pentru că îmi împărtășea din ceva ce eu consideram a fi extrem de important. Rămâneau multă vreme cu mine lucrurile pe care mi le spunea, și țineam legătura des (mai ales dacă emoțiile erau din zona tristeții sau durerii), căutam soluții, alinări și ieșiri salvatoare, și îmi închipuiam cum aș trăi eu lucrurile dacă mi s-ar fi întâmplat mie. Dacă aș fi primit atunci întrebarea de la începutul articolului, răspunsul ar fi fost cu siguranță da, mă simt copleșită de lucrurile pe care mi le spun oamenii și care au o mare încărcătură emoțională (dar n-aș fi recunoscut asta nici în ruptul capului)

Petreceam de fapt foarte multă vreme în mrejele emoțiilor, mă simțeam foarte des copleșită de ele, și asta era în același timp definiția mea pentru o viață trăită cu sens, îmi dădea o puternică senzație de vitalitate. 

Din fericire, odată ce mi-am început formarea în psihoterapia centrată pe persoană lucrurile au început, încet-încet (foarte încet), să se schimbe. Am reușit într-un final să fac diferența dintre identificare și empatie, să nu mă mai duc cu totul în lumea celuilalt, purtată de val, să mai iau distanță față de emoții și să mai văd și altceva în afară de ele, și în același timp să valorizez și alte lucruri la viață, să-i dau un sens mai amplu. 

Problema copleșirii emoționale, fie că este cauzată de propriile emoții, fie de emoțiile altcuiva, ține în primul rând de felul în care sunt gestionate și reglate. Cu siguranță, să știu că pot să conțin emoțiile mele intense, că eu nu mă rezum la ele și nici nu mă dezintegrez în urma lor și în același timp că ele nu continuă la nesfârșit în aceeași notă mă ajută foarte mult să pot avea încrederea că și alte persoane pot face același lucru; mă ajută de asemenea să privesc emoțiile în general mai degrabă ca pe niște căi vii prin care ajung la informații relevante despre mine, lumea și relațiile în care sunt și despre evenimentele prin care trec, decât ca pe niște realități definitive pe care trebuie să le urmez neapărat (am multe exemple în sensul ăsta; unul dintre ele ar fi situația în care mă tem de ceva și în loc să evit automat lucrul respectiv, stau să mă gândesc din ce motive simt teamă și dacă într-adevăr am de ce să mă tem sau nu)

Dar poate tocmai pentru că emoțiile au întotdeauna un sens (chiar și atunci când sunt vagi sau par să nu se lege de nimic anume), fie că sunt intense, persistente sau blocate cu încăpățânare, există și motive serioase pentru care ele sunt astfel. Unele situații de viață, evenimente, stări de fapt sunt realmente foarte greu de dus. E foarte greu, în general, să trăiești cu boala și durerea, cu sărăcia, cu abuzul de orice fel, cu separarea de o persoană semnificativă sau cu moartea cuiva drag, cu lipsa iubirii, cu respingerea, cu batjocura, ș.a.m.d.. Unele sunt inevitabile, altele par să vină prea multe de-odată, altele sunt pur și simplu prea mult. Nu există măsuri universale, și impactul nu poate fi de fapt cuantificat sau comparat. Dar ceva din felul în care sunt trăite situațiile acestea poate fi simțit prin empatie. 

Și aici, cred, intervine un alt lucru important pe care l-am învățat și pe care am nevoie să îl exersez conștient și constant: doar atunci când mă împac cu neputința mea de a schimba situația de viață a celuilalt (pentru a o face mai bună) și am încredere în tendința lui la actualizare, pot de fapt să fac ceva pentru a-i fi de ajutor. Pe de o parte, asta se leagă de dorința mea ca celălalt să nu mai sufere, de a repara, de a îndrepta un rău, de a recupera ceva pierdut – dorință pe care am nevoie să o alin într-o anumită măsură; pe de alta ține de a-mi recunoaște și respecta propriile limite, și apoi de a avea încredere că viața poate fi trăită într-un mod valoros și semnificativ chiar și cu experiențe foarte greu de îndurat. În același timp, ține și de a-l vedea pe celălalt mai aproape de realitate, ca fiind mai mult decât suferința lui și părțile din el afectate de ea.   

Psihoterapia nu este panaceu. Nu este o soluție universală, care să ajute pe toată lumea, oricând și în orice situație, nu este o baghetă magică (oricât mi-ar plăcea mie uneori să fie). Nici eu ca psihoterapeut și nici clienții mei nu putem schimba o stare de fapt a lucrurilor. Suferința, boala, durerea, izolarea, pierderea, nedreptatea și toate celelalte lucruri pe care le trăim și ne fac rău există și nu pot fi desfăcute. În sensul acesta, psihoterapia se bazează pe o acceptare a realității și pe o împăcare cu neputința de a schimba această realitate (lucru care în definitiv ține de acceptarea limitelor condiției umane).

De foarte multe ori, o mare parte din procesul psihoterapeutic tocmai în asta constă: în a ajunge la discernerea clară, nedistorsionată și mai amplă a realității (interioare și exterioare), și în a o accepta ca atare. Doar pornind de la o astfel de bază poate exista de fapt schimbare. Dar chiar și așa, psihoterapia în sine nu poate schimba ceva din situația concretă de viață a oamenilor care apelează la ea. Dacă mă îmbolnăvesc, trebuie să-mi tratez boala mergând la un medic; dacă îmi doresc prietenii mai profunde, trebuie să fac lucruri concrete în direcția asta; dacă a murit cineva drag, trebuie să-mi trăiesc doliul… (ș.a.m.d.). Psihoterapia poate fi de mare ajutor, dar doar pentru ce poate ea realmente face, și niciodată de una singură.

Asta este de fapt ceea ce mă ajută să nu fiu copleșită de greutățile clienților mei, chiar dacă sunt impresionată de ele: pe de o parte, faptul că am o relație mai sănătoasă cu emoțiile (ale mele și în general), și pe de alta faptul că sunt conștientă de, și împăcată cu limitele mele și ale psihoterapiei. Astfel, în loc de copleșire și teama sau îngrijorarea care vine odată cu ea (că ei n-or să se descurce, or să cadă, or să sufere în continuare), pot să am încredere (că se vor descurca, se vor putea ridica, vor găsi alinare și sens, că viața este valoroasă cu tot cu suferință) – și încrederea aceasta este fundația pe care sprijin întreg procesul psihoterapeutic și care îmi permite de fapt să îmi practic meseria. 

Având lucrul acesta în minte (că nici eu, ca psihoterapeut, nu sunt singura care poate fi de ajutor persoanei cu care lucrez, și în același timp nici persoana cu care sunt în relație psihoterapeutică nu este singură cu tot ce are de dus), și având încrederea de care vorbeam, la ce bun este, așadar, psihoterapia? 

Din punctul meu de vedere, ce poate psihoterapia să schimbe este doar omul care apelează la ea (și pe cel cu care lucrează). Schimbarea poate fi uneori foarte profundă, pentru că se petrece prin relație: pot apărea perspective diferite și se pot crea noi tipare relaționale, noi moduri de a fi, mai congruente, și noi legături neuronale care să le sprijine. Nu este nici pe departe singura posibilitate pentru asta, dar este unul dintre cele mai conștiente și țintite demersuri cu acest scop.

Ca să mă întorc la metafora de la care am pornit, psihoterapia nu face să apară soarele, sau să nu mai existe fulgere. Ea poate oferi în schimb o modalitate de a putea conține și canaliza energia unei furtuni, protejând casa de stricăciuni, și făcând o legătură directă cu pământul, cu solul stabil, puternic și hrănitor pe care este construită casa (o legătură directă cu sine, adică) –  asemenea unui paratrăsnet. Psihoterapeutul este persoana care cunoaște vremea, știe cam cum se comportă norii și furtunile în general și cum pot fi afectate construcțiile, știe că li se poate supraviețui, și a învățat una dintre căile prin care se poate ajunge la un trai bun chiar și pe vreme rea. El lucrează (în general cu o frecvență de o oră pe săptămână) împreună cu persoana a cărei casă este amenințată, atâta timp cât este furtună și/sau se întrevăd nori negri la orizont și atâta timp cât este dorit acolo, pentru ca persoana să-și construiască mijloace de protecție mai potrivite sau o casă mai solidă, să facă o mutare într-un loc cu climă mai blândă sau orice alegere consideră ea că este mai bună pentru sine în condițiile date, unice și personale.

Reglarea emoțională – ce facem cu emoțiile noastre?

Am fost de curând la un eveniment – două zile de prezentări și un workshop ținute de Greet Vanaerschot la invitația Asociației Române de Psihoterapie Centrată pe Persoană – care mi-a mai dat un plus de entuziasm pentru cercetare, m-a repus în contact direct cu teoria și m-a ajutat să-mi mai lărgesc înțelegerea despre terapie, despre oameni și despre mine însămi. Dar unul dintre lucrurile care au rămas cel mai mult cu mine din întâlnirea aceasta a fost că mi-a adus aminte de cât de importantă este de fapt reglarea emoțională – capacitatea de a ne gestiona emoțiile, de a le putea conține și lucra cu ele, fără să ne lăsăm copleșiți de ele, și fără să le evităm sau distorsionăm.

Continue reading Reglarea emoțională – ce facem cu emoțiile noastre?

Grupurile de dezvoltare și de terapie

De când mă știu sunt fascinată de grupuri. Când eram mică mi se păreau absolut fantastice găștile de copii din blocurile din jur, acum sunt plină de admirație pentru grupurile de lucru în care fiecare își pune pasiunea și iscusințele pentru înfăptuirea unui scop comun. Dar grupurile care mă captivează cel mai mult sunt cele de dezvoltare și de terapie, în care scopul comun este crearea unei experiențe care să fie benefică într-un fel sau altul pentru fiecare participant (terapeutic, sau în sensul dezvoltării personale). Oferă o mulțime de posibilități de învățare și de a fi, și procesul de schimbare (curativ sau de dezvoltare) pe care îl declanșează poate fi uneori mai intens și mai rapid într-un grup față de cel dintr-o relație individuală. Nu cred însă că cele două modalități de lucru pot fi substituite una alteia, ci că ele se completează reciproc (alegerea pentru o formă sau alta – sau pentru amândouă – fiind în primul rând personală).

Continue reading Grupurile de dezvoltare și de terapie

Parkour Revelations – ce înseamnă parkour-ul pentru mine

Parkour-ul este pentru mine o revelație. Da, este spectaculos și la o adică ar putea merge mână în mână cu teribilismul, și probabil că cei mai mulți traceuri sunt adolescenți sau tineri adulți de sex masculin. Dar cu toată strălucirea lui, parkour-ul este ceva complex și profund semnificativ și care antrenează ființa în mod plenar. Spun „ceva” pentru că nu mă pot hotărî între a-l numi sport, disciplină, artă, mișcare, filosofie, fel de a fi. Deși pentru mine este în egală măsură și terapie. Și o continuă revelație.

Continue reading Parkour Revelations – ce înseamnă parkour-ul pentru mine

Încrederea în tendința la actualizare

Mi se întâmplă uneori să mă îngrijorez cu privire la anumite persoane care trec prin perioade dificile, fie că-mi sunt sau nu clienți. Oare vor fi bine? Vor ieși triumfători și luminoși din tumultul lor? Mă frământ o vreme și mă confrunt inevitabil cu propria mea neputință, dar îmi aduc apoi aminte de tendința la actualizare. Da, vor fi bine, pentru că este într-un fel în natura lor să fie bine, să ajungă la cea mai bună variantă de ființare pentru ele în condițiile date, și pentru că au mult mai multe resurse decât cele implicate în sau atinse de situația dificilă. Mă îndrept atunci din spate și privesc cu convingere înainte, și trec de la îngrijorare și neputință la încredere și acțiune – ceea ce pot face eu are sens și importanță, oricât de puțin ar fi sau mi s-ar părea mie.

Continue reading Încrederea în tendința la actualizare

Despre ritm

În ultimul timp am tot vrut să am liniște pentru a scrie și uite așa n-am mai scris de nici nu mai știu când. După prima conferință am zis să aștept să mă întorc de la grupul de dezvoltare, apoi am zis să treacă Noaptea Muzeelor și 1 iunie, apoi a doua conferință. Acum o să intru într-un alt tăvălug – zugrăvire! – și era cât pe-aci să-mi zic să mai aștept vreo două săptămâni! Încă două săptămâni de agitație, după care o să mă pot așeza confortabil și mă voi concentra cu totul pe psihoterapie, scris, citit, câte ceva pentru Da’DeCe, câteva cursuri pe coursera și parkour (nici nu-s multe, observ eu acum…). Ei bine, am ajuns la concluzia că dacă o s-o tot țin așa, trece viața pe lângă mine! Articolul ăsta este despre ritm, spațiu și acționare și – pentru că trebuie să mă descarc un pic – este personal.

Continue reading Despre ritm

Despre vise și tendința la actualizare

Am fost din totdeauna fascinată de vise. Primul pe care îl țin minte l-am avut pe la cinci ani și a fost atât de intens și de interesant (și șocant), încât m-a prins cu totul. De atunci, de fiecare dată când am un vis pe care să mi-l amintesc petrec destul de mult timp încercând să-l înțeleg și să-i găsesc locul. Am observat că visele mi se schimbă odată cu mine, că unele reprezintă procese mai profunde decât altele și că uneori ele nu sunt doar despre mine. Un prieten m-a întrebat de curând de ce acord atâta importanță viselor; și am găsit în sfârșit un răspuns: consider că visele sunt una dintre manifestările tendinței la actualizare!

Continue reading Despre vise și tendința la actualizare

Acceptarea de sine (ce înseamnă pentru mine, de exemplu)

N-am mai scris niciun articol de la sfârșitul lui octombrie. Începusem să scriu despre congruență, având în plan o serie de trei articole pe această temă. Nu am renunțat la plan. Dar am renunțat – de data aceasta – de la a scrie un articol pe care să-l fi pregătit cu mult timp înainte. De data asta, vreau pur și simplu să scriu, chiar dacă simt că n-am mai deschis de mult timp bagajul meu de cunoștințe să văd ce e pe acolo și ce și cum ar trebui reîmprospătat. De fapt, despre asta cred că va fi acest articol: despre nevoia mea de a fi cât mai pregătită, de a mă prezenta într-un mod cât mai aproape de ce înțeleg eu ca „perfect” (mereu o noțiune vagă), și despre ce creează asta în viața mea. Dar și despre alternativă: să mă accept așa cum sunt.

Continue reading Acceptarea de sine (ce înseamnă pentru mine, de exemplu)