Dintre conceptele de bază ale psihoterapiei centrate pe persoană, congruența este probabil cel mai important, dar și cel mai dificil de cuprins. Ea reprezintă scopul psihoterapiei, și este ceva ce psihoterapeutul trebuie să trăiască și să ofere în relația cu clientul. Există mai multe perspective asupra acestui concept complex, majoritatea concentrându-se pe diverse aspecte ale lui. În cele ce urmează îl voi descrie însă așa cum am ajuns acum să îl înțeleg, având grijă să îl prezint într-un mod cât mai unitar. Totuși, pentru a ușura citirea, voi împărți acest articol în trei. În prima parte (aceasta) voi scrie despre congruență pe scurt și într-un mod general. În cea de a doua voi intra în profunzimea lui, pentru a nu-i neglija complexitatea. Voi păstra a treia parte pentru incongruență – un concept opus, dar la fel de important pentru psihoterapia centrată pe persoană.
Foarte pe scurt, congruența este concordanța dintre self-concept și self-ul real (dacă n-ați citit despre teoria dezvoltării personalității despre care am scris altă dată, self-concept-ul reprezintă ceea ce știm despre noi, iar self-ul real – ceea ce suntem cu adevărat). Schimbând puțin perspectiva, congruența este concordanța dintre experiență și felul în care o înțelegem și o integrăm. În acest context, folosesc cuvântul „experiență” în sensul lui cel mai larg, de ceva ce trăim la un moment dat (sens care, verificând acum, constat că nu există în DEX…).
Un exemplu simplu mă va ajuta să-mi dezvolt ideea.
Să presupunem că sunt într-o vizită și gazda mă întreabă la un moment dat dacă vreau salată de fructe. Nu ar fi o decizie foarte greu de luat, dar chiar și așa sunt multe criterii pe care le pot lua în considerare: dacă îmi place sau nu salata de fructe în general, și în mod particular salata de fructe care mi se oferă; dacă îmi este foame sau mai pot să mai mănânc ceva în acel moment; dacă mă simt bine în vizită și am sau nu timp să mai stau; care anticipez că va fi reacția gazdei la răspunsul meu și ce ar însemna asta pentru mine; care este relația mea cu gazda, cât de apropiată este; care sunt atitudinile și valorile mele în general și care s-ar putea aplica în acest context – și așa mai departe.
Să presupunem în continuare că îmi place salata de fructe în general, și că aș mai sta să o mănânc, dar cea pe care o face gazda nu este pe gustul meu, pentru că de obicei pune grepfrut, care mi se pare prea amar. Să fiu congruentă ar însemna să îmi dau seama de lucrul acesta, și apoi să îl transmit într-un mod care să fie în acord și cu relația pe care o am cu gazda, și cu momentul în care ne aflăm, și cu atitudinile și valorile mele. Aș putea spune, spre exemplu, „nu mulțumesc” și ar putea fi suficient. Sau aș putea întreba dacă salata aceasta de fructe are grepfrut, și dacă mi se răspunde că da, să spun pur și simplu că nu doresc să o mănânc din acest motiv. Aș căuta un răspuns formulat și spus în așa fel încât să nu jignească, să fie politicos, pentru că asta ar fi în acord cu valorile mele. Așadar, congruența ar însemna în acest caz să îmi dau seama de ce aș alege și pentru ce motive, și să îmi comunic alegerea într-un mod potrivit cu momentul și contextul în care mă aflu, dar și cu normele de conduită și atitudinile care sunt importante pentru mine.
Folosind termenii psihoterapiei centrate pe persoană, procedând astfel aș fi în acord cu self-concept-ul meu – cu faptul că știu despre mine că sunt o persoană căreia îi place salata de fructe, dar nu și grepfrutul, că sunt o persoană politicoasă, că sunt liberă să aleg varianta pe care o consider cea mai potrivită (etc.).
Aș fi în acord și cu self-ul meu real – cu faptul că în acel moment aș mânca salată de fructe, că mă simt bine în compania gazdei, că mă aștept ca ea să fi pus și de data aceasta grepfrut în salată, că nu aș face compromisuri cu privire la grepfrut, că am încredere în mine și în gazda mea (etc.).
Aș fi în acord chiar și cu self-ul meu ideal (cu ceea ce vreau să devin, cu lucrurile în care cred) – cu faptul că m-aș respecta pe mine și pe celălalt în egală măsură, că aș fi asertivă (etc.). Și chiar și cu self-ul meu organismic – cu nevoile și dorințele mele bazale.
Altfel spus, conștientizez informațiile pe care mi le transmite corpul meu, accesez amintirile legate de momente similare, percep informații mai mult sau mai puțin subtile legate de contextul în care mă aflu, cunosc și iau în considerare trăsăturile mele de personalitate, atitudinile și valorile mele, dar și trăirile mele de moment. Le analizez pe toate (unele sunt mai pregnante decât altele, dar sunt toate prezente într-o anumită măsură) și iau o hotărâre cu care sunt de acord din toate privințele, pe care o comunic apoi într-un fel potrivit și cu cei din jurul meu și cu situația în care mă aflu (folosindu-mi pentru aceasta și empatia).
Datorită acestui ultim aspect – legat de modul de comunicare – congruența este strâns legată de concepte ca „autenticitate”, „transparență”, „naturalețe”, sau „onestitate”. Atunci când sunt congruentă comunic într-un mod autentic, transparent, natural, onest – și sunt percepută în acest fel – tocmai pentru că în fapt congruența presupune asumarea propriei persoane (și decizii, gânduri, produse ș.a.m.d.).
Rezumând, congruența este acordul, concordanța între lucrurile pe care le trăiesc și felul în care le înțeleg și integrez. Este o luare în calcul a tuturor lucrurilor care există în mine în prezent și acționarea în consecință. Pentru că ține de ceva ce este în continuă schimbare, la fel ca și empatia, congruența este un proces, ceva ce se dezvoltă mereu, și care are nevoie de atenție constantă pentru a fi menținută.
Data viitoare, după ce am văzut acum ce este congruența, voi scrie despre cum este ea, în funcție de tipurile de experiențe și de semnificații de care se leagă. 🙂
De când am început să scriu articolul acesta, îmi tot vine în minte o expresie, pe care o leg într-o anumită măsură cu congruența: „ce-i în gușă, și-n căpușă”. Am găsit aici o explicație mai poetică, care m-a surprins.
6 thoughts on “Congruența – ce este?”