Empatia – ce are ea specific?

Data trecută am scris despre empatie, aşa cum este ea înţeleasă în psihoterapia centrată pe persoană. Era vorba despre un proces care are la bază o atitudine de deschidere şi căldură, prin care putem înţelege lumea cuiva ca şi cum ar fi a noastră. Toate bune şi frumoase, însă nu facem asta şi atunci când simpatizăm cu cineva? Sau când ne identificăm cu trăirile celuilalt? Sau când simţim milă, de pildă? Ei bine, nu. Empatia, simpatia, identificarea şi mila sunt lucruri foarte diferite între ele şi consider că e important să nu le confundăm una cu cealaltă, pentru că fiecare porneşte din trăiri diferite şi duce la rezultate diferite.

Voi începe cu mila, pentru că faţă de ea am impresia că distincţia este cel mai uşor de făcut. În primul rând, mila este o emoţie, iar empatia este o atitudine; mila este ceva static, ceva ce simţim la un moment dat, iar empatia este un proces, ceva ce are desfăşurare în timp. În al doilea rând, mila se aplică doar în situaţiile pe care le percepem ca fiind nefericite într-un fel sau altul, pe când empatia nu ţine cont de valoarea pe care o dăm unei experienţe. Dar cel mai important, mila pleacă de la presupunerea că „dacă eu aş fi în situaţia în care este acel om (sau animal, sau copac etc.) nu m-aş putea descurca”. Da, mila presupune empatie în măsura în care ne dăm seama de ce trăieşte celălalt, dar pentru că este o situaţie greu de suportat pentru noi, nu putem să percepem întreaga lui lume, ci avem o percepţie fragmentată care îl reduce pe celălalt doar la neputinţa lui din acel moment. De multe ori chiar, mila aduce cu sine un blocaj: nu vrem să ştim mai multe despre lumea celuilalt pentru că şi aşa este greu de suportat. Aşadar mila poate fi uneori un obstacol în calea empatiei.

Ce se întâmplă însă atunci când ne place de cineva sau când agreăm situaţia în care se află? Care este diferenţa dintre simpatie şi empatie? Noul dicţionar explicativ al limbii române spune despre verbul “a simpatiza” că înseamnă “a trata cu simpatie, a agrea” şi “a se plasa pe aceleaşi poziţii; a fi de acord”. Oare nu este important ca atunci când empatizezi cu o persoană să-ţi şi placă de ea, sau să fii de acord cu lucrurile despre care vorbeşte? Simpatia implică o preferinţă şi o reacţie afectivă pozitivă, care pot fi utile atunci când încercăm să înţelegem empatic pe cineva, dar numai atunci când vizează persoana în modul cel mai general uman, existenţial.

În momentul în care simpatizăm ne exprimăm de fapt o părere proprie: ieşim din lumea celuilalt şi îl privim prin filtrul nostru. Dacă simpatia ar fi empatie, sau ar fi o componentă a empatiei, ce s-ar întâmpla în lipsa ei? Ce s-ar întâmpla dacă, de exemplu, nu am fi de acord cu ceva ce a făcut persoana cu care încercăm să empatizăm? Am empatiza mai puţin, sau deloc? Şi apoi, mai este cazul în care simpatizăm cu cineva necunoscut, doar pentru că auzim despre el sau ea că trece printr-o experienţă care nu ne lasă indiferenţi – fără să înţelegem ce înseamnă experienţa respectivă pentru ea sau el, cum o trăieşte. Suntem empatici atunci când facem asta? Suntem, dar numai dacă alegem să dăm empatiei sensul larg despre care vorbeam în primul articol dedicat ei – de capacitate de a înţelege ce trăieşte cineva. Dacă pornim însă de la premisa că empatia este un fel de a fi în relaţie, aşa cum este ea înţeleasă în psihoterapia centrată pe persoană, atunci răspunsul nu poate fi decât unul singur: simpatia şi empatia sunt diferite şi independente una de cealaltă. Să înţelegem empatic pe cineva înseamnă să ne lăsăm deoparte, pentru un timp, propriile păreri, preferinţe şi valori, şi să le adoptăm pe ale celui cu care empatizăm. Să lăsăm la o parte, adică, motivele pentru care am simpatiza (cu) persoana din faţa noastră.

Ce se întâmplă însă atunci când o experienţă de viaţă a celuilalt pare foarte, foarte asemănătoare cu ceva ce am trăit noi înşine? Când lumea celuilalt şi a noastră par aproape identice? Oare nu este aceasta culmea empatiei – să înţelegem lumea celuilalt în asemenea măsură încât să ne putem transpune în ea, să ne putem identifica? De fapt, aceasta este una dintre “capcanele” din drumul spre empatie. Identificarea presupune pierderea acelui “ca şi cum” despre care spunea Carl Rogers, şi care este esenţial pentru empatie. Atunci când ne identificăm cu cineva ceea ce facem de fapt este să părăsim lumea celuilalt şi să intrăm într-a noastră: presupunem că ceea ce trăieşte celălalt este identic cu ceva ce am trăit noi şi scăpăm din vedere acele nuanţe subtile care fac experienţa lui să fie unică şi irepetabilă; scăpăm din vedere semnificaţiile pe care celălalt le dă experienţei prin care a trecut şi i le asociem pe ale noastre. Lucrul asupra căruia ne îndreptăm atenţia nu mai este lumea celuilalt, ci propria noastră lume.

Am citit de curând un text despre empatie scris de Peter F. Schmid, care printre altele este unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei Mondiale pentru Psihoterapie şi Consiliere Centrată pe Persoană şi Experienţială, în care scria că “empatia este o punte. Ea leagă spaţiul dintre diferenţe, dintre persoane – fără să elimine spaţiul, fără să ignore diferenţele; nu pretinde identitatea dintre cele două, nici nu renunţă în faţa diversităţii; nu amestecă ceea ce este diferit şi nu se dă bătută la vederea adâncimilor Celuilalt – ea crează o punte de legătură.” (1). Atunci când ne identificăm cu lumea celuilalt eliminăm acel spaţiu de care vorbea Peter F. Schmid, nu-l mai vedem pe celălalt şi intrăm în schimb într-o experienţă pe care, fiind în mijlocul ei, nu o putem percepe pe de-a-ntregul. Avem nevoie de distanţă ca să vedem clar. Dacă suntem prea aproape, percepem fragmentar – la fel ca şi în cazul milei, însă de data asta de la polul opus (acolo eram prea departe).

Poate este mai clar acum, odată aşezată alături de milă, simpatie şi identificare, care sunt trăsăturile specifice ale empatiei şi de ce este ea atât de specială şi valoroasă. Niciuna dintre celelalte trăiri, deşi apropiate, nu îl ia în considerare pe Celălalt cu atâta deschidere şi seriozitate. Empatia singură presupune un fel de coabitare momentană; un „a fi împreună”, de la egal la egal, care tocmai prin faptul că permite unei persoane să viziteze lumea altcuiva fără să se rătăcească sau să dispere sau să se sperie, sau să fie cu desăvârşire fermecat, îi permite acelui altcineva să poată face şi el acelaşi lucru – să-şi vadă, să-şi cunoască, şi să-şi accepte propria lume, aşa cum este ea. O relaţie care are la bază empatia este una care încurajează creşterea, autonomia, maturizarea. Desigur, pentru a fi şi terapeutică, empatia singură nu este suficientă – dar este una dintre condiţiile absolut necesare pentru aceasta.

(1): Rogers’ Therapeutic Conditions: Evolution, Theory and Practice; Volume 2: Empathy edited by Sheila Haugh and Tony Merry PCCS Books, 2001, p.62. Traducerea îmi aparţine.

One thought on “Empatia – ce are ea specific?”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *