Mi se întâmplă uneori să mă îngrijorez cu privire la anumite persoane care trec prin perioade dificile, fie că-mi sunt sau nu clienți. Oare vor fi bine? Vor ieși triumfători și luminoși din tumultul lor? Mă frământ o vreme și mă confrunt inevitabil cu propria mea neputință, dar îmi aduc apoi aminte de tendința la actualizare. Da, vor fi bine, pentru că este într-un fel în natura lor să fie bine, să ajungă la cea mai bună variantă de ființare pentru ele în condițiile date, și pentru că au mult mai multe resurse decât cele implicate în sau atinse de situația dificilă. Mă îndrept atunci din spate și privesc cu convingere înainte, și trec de la îngrijorare și neputință la încredere și acțiune – ceea ce pot face eu are sens și importanță, oricât de puțin ar fi sau mi s-ar părea mie.
Nu este vorba despre încredere oarbă în providență și nici de optimism exagerat, nerealist. Nu mă culc pe o ureche și aștept pur și simplu ca lucrurile să se întâmple cum s-or întâmpla, cu un zâmbet (tâmp) pe față. Nu este o atitudine pasivă și nici naivă. Dimpotrivă. Când am încredere în tendința la actualizare a unei persoane sunt mult mai în contact cu realitatea și recunosc de fapt că ceea ce văd eu la/din acea persoană în acel moment este doar o parte din ceea ce este ea cu totul. Psihoterapia centrată pe persoană se numește astfel tocmai din acest motiv. Nu este psihoterapie centrată pe problemă, pe proces, pe relație, pe simptom sau pe orice altceva tocmai pentru că există încrederea în tendința la actualizare, care se referă la persoana ca întreg – nu ca o parte anume sau ca sumă a părților.
Tendința la actualizare este o forță vitală inerentă, care ne împinge mereu spre a ne îndeplini potențialul, spre a acționa și a fi în cel mai prielnic mod. Este mereu activă, chiar dacă doar în fundal, și este parte a tendinței formative – spre dezvoltare, spre o mai mare complexitate, ordine și inter-relaționare. Pentru Rogers, tendința la actualizare este singura forță motivațională, este la baza tuturor acțiunilor noastre și ne împinge spre creștere.
Ea se bazează pe o concepție dinamică asupra persoanei – mereu în mișcare, mereu în timp, vie. Este tendința de a fi în prezent, la zi cu schimbările interioare și exterioare, acționând în concordanță cu condițiile de acum și nu de acum ceva vreme. Avem nevoie și de stabilitate, de lucruri valabile pentru mai mult timp; însă atunci când ele nu mai sunt potrivite cu ce se întâmplă acum, când sunt învechite, apare incongruența și este nevoie să ne actualizăm. Să schimbăm ceva, oricât de puțin, ca să fim mai bine adaptați, mai bine potriviți cu lumea în care trăim, cu corpul pe care îl avem, cu persoana care suntem.
De cele mai multe ori actualizarea se produce destul de lin și de rapid. De exemplu, când reperele pe care mă bazam ca să ajung undeva s-au schimbat – s-a dărâmat o clădire, s-a construit alta, s-a schimbat configurația străzilor – am câteva momente de confuzie, nesiguranță, dezorientare. Îmi dau seama apoi ce și cum s-a schimbat și pe unde trebuie să o iau ca să ajung unde îmi doresc – îmi actualizez harta mentală în așa fel încât să se potrivească cu cea fizică – și totul se petrece de regulă în doar câteva minute.
Alteori actualizarea este un proces anevoios și de durată mai lungă (desigur, ne actualizăm mereu, chiar și prin simplul fapt că ni se schimbă celulele în corp, de pildă, dar mă refer la perioadele în care procesul vine în prim-plan, când devine o necesitate). Trecerea dintr-o etapă de vârstă în alta este un proces de actualizare. Pierderea sau apariția unei persoane apropiate necesită o actualizare. La fel și schimbarea domiciliului, sau a locului de muncă, sau trecerile prin experiențe semnificative (pozitive sau nu). Orice schimbare (mai ales una majoră) a felului în care ne trăim viața cere ca acea schimbare să fie percepută, înțeleasă, acceptată și integrată (în self-concept; să putem spune ceva despre ea ca făcând parte din noi).
Încrederea în tendința la actualizare a unei persoane este de fapt încrederea că acea persoană este cea mai în măsură să facă alegeri spre binele ei, pentru că este în natura ei să facă acest lucru și pentru că ea știe cel mai bine care este acel „bine” – dispune de cele mai multe informații și este factor de decizie.
De cele mai multe ori am tendința să uit lucrul acesta. (Uit, pentru că mă cred, fără să-mi prea dau seama de asta, buricul pământului; și pentru că emoțiile și detaliile îmi iau de obicei ochii) Atunci când cineva îmi povestește o întâmplare, cu cât mă afectează (emoțional) mai mult, cu atât sunt mai tentată să mă concentrez pe întâmplarea cu pricina și pe acea parte din persoana din fața mea pentru care întâmplarea este în mod special relevantă.
Dau un exemplu din altă categorie. Văd un cerșetor pe stradă. De cele mai multe ori, este neîngrijit, cu igienă precară, singur sau cu cineva mai năpăstuit decât el, și pare cu totul neputincios sau la capătul puterilor și lovit de soartă. Îl văd pentru câteva minute cel mult și apoi pleacă. Uit foarte ușor că de fapt omul acela are o viață a lui, complexă și întreagă, cu o gamă largă de emoții, cu activități diverse, cu alți oameni cu care relaționează. Nu spun că ar fi o viață pe care s-o invidiez, sau că lucrurile pe care le exprimă despre el nu ar fi adevărate. Spun că de cele mai multe ori văd în acel om doar un aspect al lui, și îl reduc la asta, și la acel moment din timp. Nu văd în el decât neputința, sau amărăciunea, sau sărăcia. Și atunci întrebarea „cu ce îl pot ajuta eu pe omul acesta?” devine cât un munte de mare, pentru că nu pot să-i schimb realitatea după cum judec eu că ar fi mai bine pentru el – asta aș avea tendința să fac.
În schimb, dacă îmi aduc aminte că el este o persoană și nu o stare, și că felul în care își trăiește viața depinde de cu mult mai mulți factori decât îmi pot eu închipui – atât exteriori, cât și interiori – și că ținând cont de toate, el caută să fie în cea mai bună ipostază posibil – atunci dintr-odată pot să am încredere în capacitatea lui de a-și duce viața spre bine, din punctul lui de vedere. Și atunci pot fi și de folos, pentru că ajutorul meu este doar o mică parte din ceea ce primește el în total.
Fiecare persoană cu care mă întâlnesc este altfel, și relațiile mele cu fiecare sunt diferite. Dar tendința la actualizare există în toți. Și atunci, când ascult pe cineva povestindu-mi o întâmplare cu mare încărcătură emoțională, de pildă, dacă pot să văd și să ascult persoana cu totul (ca întreg), se întâmplă concomitent două lucruri. În primul rând, se întâmplă ceva cu mine. Ies din lumea mea mică (în care mă simt buricul pământului, și totul depinde de mine) și devin mai conștientă de propria mea individualitate – cine sunt eu. Odată cu asta, devin în stare să recunosc și diferența dintre mine și celălalt și astfel pot să parcurg distanța dintre noi, folosindu-mi empatia. În fine, ce se mai întâmplă este că în felul acesta simt că pot să respect cu adevărat persoana din fața mea, să o prețuiesc. Și atunci când pot să fac asta, să fiu așa, o sprijin și pe ea să se vadă întreagă, să se miște mai liber în lumea proprie, să intre în contact cu resurse pe care le are dar de care poate a uitat în acel moment sau de care nu știa.
Nu mă mai blochez din cauză că rămân fără opțiuni, pentru că de fapt opțiunile sunt mult mai multe și mai ales nu sunt numai ale mele. Nu mă mai blochez în acel moment, pentru că de fapt totul se întâmplă în timp, este un proces, și starea de acum va fi inevitabil înlocuită de o alta. Nu mă mai încarc cu emoțiile și problemele celuilalt, pentru că sunt conștientă de diferențele dintre noi, și am încredere în capacitatea lui de a le conține și soluționa (și în a mea de a le duce și rezolva pe ale mele). Nu mai judec, pentru că accept că punctul meu de vedere nu este singurul valid între noi. Nu-mi mai e teamă că greșelile pe care le fac ar putea avea consecințe grave și ar strica ceva odată și pentru totdeauna. Sunt în schimb mult mai prezentă în relație, sunt mai creativă, mai deschisă (și la minte și la suflet), văd lucrurile mai limpede și mai aproape de realitate – și am încredere.
Vorbeam cu colega mea Anca Găucă acum ceva vreme și îmi spunea despre principiul terțului inclus – despre faptul că poate exista un „și” între două lucruri aparent ireconciliabile, în loc de „sau”: există o realitate mai cuprinzătoare decât ceea ce la o primă vedere ar părea doar într-un fel sau în altul. Întotdeauna există, cred, realități mai cuprinzătoare – a-mi da seama de lucrul acesta și a mă încrede în tendința la actualizare este ceea ce mă ajută să fiu eu însămi, să mă exprim, și să fiu prezentă; mă împinge către congruență și mă ajută să fiu cu adevărat alături de persoanele cu care relaționez.
Uit destul de des lucrurile astea. Dar parcă îmi aduc aminte de ele din ce în ce mai repede de fiecare dată – sunt lucruri pe care pot să le învăț și să le cultiv. Așa că am încredere în propria mea tendință la actualizare și în capacitatea mea de a acționa în sensul ei!
P.S.: Am revăzut de curând filmul cu Carl Rogers și Gloria. De fiecare dată când ea ajunge într-o contradicție, când se blochează și cere un răspuns din afară, el reușește, cu perseverență, să rămână aproape de experiența ei și în același timp de ceea ce este ea cu totul, ca persoană. Nu se pierde cu firea, are răbdare și o sprijină să capete încredere în propria ei capacitate de a ști și de a alege ceea ce este cel mai bine pentru ea.
Fotografia este luată de aici.
2 thoughts on “Încrederea în tendința la actualizare”